„Nihil Sine Deo” – Nimic fără Dumnezeu – este motto-ul adus de Carol I în România, provenind de la vechea familie de Hohenzollern-Sigmaringen. Deviza are o simbolistică veche creştină, însemnând credinţa, şi recunoaşterea faptului că totul aparţine lui Dumnezeu. Regele Mihai, de veșnică pomenire, spunea că această deviză „presupune şi iubirea, şi respectul, şi gândul, şi fapta”.

„Nihil Sine Deo” stă la baza instituţiei monarhice şi a familiei regale române, exemplul de moralitate fiind chiar Regele Mihai, un rege care a supravieţuit vicisitudinilor politice de tot felul, iar prin demnitatea sa a arătat sensul credinţei în Dumnezeu. Chiar dacă pe rege unii dintre noi l-am cunoscut mai bine acum, când ne-am luat rămas bun, se cuvine să reflectăm la importanța pe care monarhia românească a avut-o pentru țara și poporul nostru, în dezvoltarea culturii, în sprijinul Bisericii, în apărarea valorilor umane și spirituale.

Acesta este de altfel, şi crezul dintotdeauna al Familiei Regale a României (,,Nihil Sine Deo”- ,,Nimic fără Dumnezeu”), care şi-a pus pecetea asupra destinului istoric al acestei ţări, cu convingerea că regalitatea trebuie să fie dar al divinităţii, o punte de legătură între Dumnezeu şi oameni, garanţia dreptăţii şi legalităţii unui popor, izvorul tradiţiilor întregii civilizaţii europene.

,,Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne eliberează. Eu ştiu că de nimic nu s-au temut comuniştii mai mult decât de credinţa oamenilor în Hristos. Ei înţelegeau mai bine decât toţi că un om credincios este un rob mai puţin. Mă gândesc uneori că, după primul război mondial, mai mult decât până atunci, dovezile de credinţă ale europenilor începuseră să scadă şi că aşa a fost posibilă ascensiunea unor dictatori ca Mussolini sau Hitler. După cel de-al doilea război, înmulţirea dictatorilor a arătat că necredinţa s-a răspândit ca o molimă şi că de aceea oamenii au fost lăsaţi în întuneric, pe mâna unor tirani. Un credincios nu se teme. Şi acolo unde nu este teamă, nu este nici tiranie. (…) (Fragment din volumul ,,Convorbiri cu Mihai I al României”, semnat de Mircea Ciobanu).

Să nu uităm un alt aspect, la fel de important, care se referă la acea legătură profundă, indisolubilă dintre Regii României şi Biserică, Regele Mihai I, îndeplinind în calitatea sa de „uns al Domnului” (de către Patriarhul Miron Cristea în iulie 1927) şi rolul de episcop auxiliar (de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile externe), fiind în acelaşi timp, şi primul rege uns în rit ortodox al României, dar şi ultimul rege ortodox din lume.  Nenumăratele catedrale construite în țara noastră și devenite simboluri  s-au făurit cu sprijinul monarhiei românești a cărei multiconfesionalitate a dus la crearea unui cadru ecumenic prielnic dialogului între cultele religioase, toleranței și comuniunii.

,,Ce s-a făcut bun în istoria românească a fost momentul în care cele două instituţii fundamentale, Biserica şi Domnia s-au înţeles bine. Respectul cu totul aparte pe care l-au avut românii pentru Regele Mihai nu era pentru că era ultimul rege – era un respect lung de şapte secole de la voievozii Basarabi şi de la înaintaşii lui Alexandru cel Bun… Aş vrea să revin însă, le cele trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează –  nu are cum să le transmită direct: 1. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care preotul nu-l are, ci doar episcopul. 2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa – Regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie – n-a uzat niciodată de această prerogativă din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. De asta afirm că Regele Mihai este ultimul monarh investit cu aceste prerogative de care s-au bucurat numai ţarii şi monarhii de religie ortodoxă”, spunea într-un interviu acordat unui cotidian naţional, scriitorul şi publicistul Dan Ciachir, citat de Casa Regală a României.  

Ce poate fi mai edificator pentru modul în care Familia Regală a României şi-a manifestat credinţa în Dumnezeu şi în neamul românesc, decât faptele de eroism săvârşite de către toţi regii săi pentru drepturile naţionale şi integritatea teritoriului, pentru reformarea şi modernizarea statului român?

,,Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neâncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. (…) În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”, au fost cuvintele rostite de Ferdinand I, cu prilejul depunerii jurământului în calitate de Rege al României, la 28 septembrie 1914, la o zi de la încetarea din viaţă a primului rege al României, Carol I.

În ciuda multor greutăţi şi frământări, dar având în suflete credinţă şi încredere în puterea divină, Regii României împreună cu poporul român au reuşit să le aşeze pe toate pe un anume făgaş, în direcţia cea bună, cu discernământ şi inteligenţă canalizate spre binele comun, într-un spirit de solidaritate rar întâlnit, afirmaţia marele istoric Nicolae Iorga, fiind una pentru veşnicia neamului românesc: ,,Dinastia, transmiterea nu numai a puterilor, dar şi a tradiţiei şi a responsabilităţilor într-o familie guvernând din mila lui Dumnezeu odinioară şi astăzi şi cu adaosul unei voinţe naţionale care nu trebuie înnoită la fiecare alegere, a fost, de la început, temeiul vieţii orânduite a poporului românesc. Ea nu se datorează unui împrumut aiurea, ci unui fenomen adânc, în sufletul însuşi al acestui popor”.

„Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău”

Încrederea în Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată şi cu ea a mutat munţii. A spus-o chiar el, Regele Mihai, când a mărturisit că mama lui i-a predat valorile care îl fac un bun creştin.

„Poți să te ocupi de orice, de politică, de industrie, de literatură… dar nu în afara credinței în Dumnezeu. Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta, este pentru că s-a îndepărtat de El cu bună știință, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot să supraviețuiască fără credință. Nu, nu pot să supraviețuiască decât coborând sub condiția umană. Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău. Bâjbâi, te rătăcești, azi mergi după unul, mâine după altul și până la urmă spui că nu există nimeni care să cunoască adevărul sau că adevărul nu există.  Aștept o renaștere spirituală nu numai în România, ci și în întreaga Europă. Legile și convențiile nu sunt destul ca oamenii să renunțe le violență. Prin credință chiar datoria față de patrie ți-o îndeplinești mai tare. Eu știu că de nimic nu s-au temut mai mult comuniștii decât de credința oamenilor în Hristos. Ei înțelegeau mai bine decât toți că un om credincios este un rob mai puțin. Dacă ei au propovăduit ateismul, a fost pentru că numai așa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protecție.” (Mircea Ciobanu – „Convorbiri cu Mihai I al României”)

Stareţul mânăstirii Putna (citat de Digi24): „Acum la trecerea sa la cele veșnice putem repeta și noi despre el, despre Regele Mihai așa cum a zis Carol I despre Ștefan că un altul ca el nu vom mai avea. Și într-adevăr, un altul ca Regele Mihai nu vom avea. Și-a iubit neamul, și-a iubit patria, și-a iubit credința în care a fost crescut. Prin virtuțile pe care le avea, prin așezarea lăuntrică pe care o avea te făcea să te simți mic”.

Cum a scris istorie bunica Regelui Mihai

Inima Reginei Maria este şi ea un simbol al regalităţii, care răscoleşte foarte mulţi români, indiferent de opţiunile politice. Regina a lăsat scris un testament spiritual intitulat sugestiv  „Ţării mele şi Poporului meu”. În cele şapte pagini scrise în limba română, Regina Maria binecuvântează patria adoptivă spunând: „Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei şi durerii mele, frumoasă Ţară care ai trăit în inima mea… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez…”.  Personalitate complexă și puternică, Regina Maria a fost o iubitoare de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu ajutor financiar. Câteva din meritele ei sunt sintetizate de Constantin Argetoianu în volumul Pentru cei de mâine : Amintiri din vremea celor de ieri:

„O găsim pe Regina Maria în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Valori ce se cuvin a fi amintite

Să nu uităm de Regele Ferdinand un rege constituţional, aşa cum el însuşi îşi spunea, care alege în urma Consiliului de Coroană din vara lui 1916 să intre în război alături de Antantă, contra ţării sale de origine. Dar prima conflagraţie mondială aducea în tabere opuse marile familii regale europene. Patria presupune renunţări, sacrificii personale, Regele Ferdinand fiind dezavuat de familia de Hohenzollern în acele momente, dar câştigând în ţara sa adoptivă titulatura de Ferdinand Loialul.

De la Regele Carol I şi Regele Mihai I, România şi oamenii ei aveau propriile resurse de renaştere reprezentate şi prin simbolistica regală. Aceste reprezentări sunt în continuare viabile, ele trebuie doar să fie exprimate. Simbolistica regalităţii se extinde la nivel european, fiind vorba de nişte principii de funcţionare a unei instituţii, de relaţia ei cu celelalte mecanisme ale puterii şi de înţelegere a funcţionarii unor sisteme politice, dar presupune şi o parte a relaţiei dintre monarh şi naţiune, interacţiunea dintre destinul monarhului şi patria în care îşi împlineşte misiunea. Dorul patriei de monarhul ei, de care nu s-a putut bucura însă, s-a văzut prea bine la funeraliile Regelui Mihai I, din data de 16 decembrie.

Oricât de zbuciumată i-a fost domnia, se cuvine să ne amintim și de acțiunile Regelui Carol al II-lea, un om de o inteligență strălucită, apreciată de toată lumea, care, la vremea domniei sale cunoștea profund problemele țării, fiind preocupat de starea economiei, de modernizare, cu energia și voința politică de a impune României ceea ce astăzi s-ar numi un proiect de țară. Sub atenta lui coordonare, a supravegheat în România înființarea de cămine culturale sătești, biblioteci, muzee, s-a ocupat de dezvoltarea editurilor, susținând publicarea de reviste și cărți de popularizare a științei și culturii. El a socotit că numai printr-un program masiv de educație și culturalizare, România poate să scape necontaminată de propaganda bolșevică a vremii. Creează sub președinția sa Uniunea Fundațiilor Culturale Regale, dedicată în special cercetării științifice și tehnologice, literaturii și artei. Carol participă la procesiuni și sărbători religioase întărind tradițiile rurale și făcându-le cunoscute în orașe.

Noi, oamenii, ducem lipsa unei comuniuni în credinţă. Nu este deajuns că eu cred. Ceea ce am obţinut eu prin credinţă trebuie să devină şi bunul aproapelui meu; el trebuie să ştie în ce fel l-am primit pe Hrsitos în viaţa mea; dovezile mele că sunt pe calea cea bună trebuie să devină şi calea lui”, Regele Mihai I al României.

Pentru a vorbi de rolul imens pe care monarhia l-a avut pe teritoriul țării noastre s-ar putea scrie câteva tratate de istorie. În perioada 1866-1947 România şi-a câştigat Independenţa de Stat, la 1877, cu arma în mână a devenit Regat  în anul 1881 şi a cunoscut o modernizare fără precedent, în toate domeniile. Statul român şi instituţiile sale au fost reformate din temelii şi rolul principal al acestei modernizări îl datorăm Monarhiei, care a ştiut să fie un adevărat arbitru între partidele politice şi să reprezinte cu cinste România în străinătate. Practic, în 80 de ani ţara noastră a recuperat un decalaj de sute de ani faţă de civilizaţia occidentală şi s-a înscris în rândul statelor europene, la un loc de cinste. Nu este de neglijat şi faptul că regii României se înrudesc cu toate Casele Regale ale Europei. Pe ultimul nostru Rege, Mihai I, l-am pierdut definitiv acum, în luna decembrie, după ce l-am pierdut zeci de ani din cauza exilului care i s-a impus. Din monarhia românească ne mai rămân valorile reale, precum spiritualitatea, educația, cultura, demnitatea și cinstea pe care le-a imprimat poporului român atâta vreme cât l-a reprezentat.

(Bibliografie: Tatiana Niculescu Bran, Mihai I- ultimul rege al românilor, Humanitas, București, 2016 ;  Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Vol 1, Humanitas, 1991;

Surse: digi24.ro; romaniaregala.ro.