Mitropolitul Serafim despre Părintele Profesor Boris Bobrinskoy, teolog al experienței duhovnicești

112

Acest articol a fost publicat în limba engleză în Jurnalul de studii al Centrului de Cercetare Ecumenică din Sibiu, Review of Ecumenical Studies

 

Cuvântul meu despre Părintele Boris n-are pretenția unui cuvânt academic; el este doar mărturia unui fiu duhovnicesc care l-a avut ca îndrumător în alcătuirea unei lucrări cu titlul „Tradiția isihastă în Țările Române” și ca duhovnic până la trecerea sa la Domnul, în 7 august, 2020. Când, în toamna anului 1982 ajungeam la Institutul „St. Serge” cu o bursă oferită de Biserica Catolică, Părintele Boris mi-a spus că este interesat de isihasmul românesc și de starețul Paisie Velicicovski, (1722-1794), inițiatorul renașterii isihaste în muntele Athos, prin punerea în valoare a vechilor scrieri referitoare la „rugăciunea lui Iisus”. Spiritul isihast, reaprins de starețul Paisie, va fi răspândit în lumea greacă de Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1807), prin publicarea Filocaliei (1782), iar în Ortodoxia de limbă slavă și română de Sfântul Paisie însuși și de ucenicii săi, după reîntoarcerea lui de la Sf. Munte, în Moldova (1763).

Nu cu mult înainte, Părintele Boris, în fruntea unui grup de inițiativă, hotărâse traducerea în franceză a Filocaliei Sfântului Nicodim, pe care o va superviza până la publicarea ei. Această faimoasă „culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși” (după cum se afirmă în foaia de titlu) a avut și are în continuare o mare influență asupra vieții duhovnicești în lumea ortodoxă. Ea a a fost un „vademecum” în viața părintelui Boris, încă din timpul studiilor sale.

Date biografice, studii și titluri academice. Născut la Paris în 1925, într-o familie aristocratică din emigrația rusească, Boris Bobrinskoy își face studiile la Colegiile iezuiților din Namur și Paris, apoi la Institutul „St. Serge” pe care îl va absolvi în 1949 cu teza: „Mystère du chrême chez les Pères orientaux du 4e siècle“. Între 1949-1951, își continuă formarea academică la Facultatea de teologie din Atena, apoi, în muntele Athos, participă la editarea operelor Sf. Grigorie Palama și se interesează de gândirea Sf. Nicolae Cabasila, autori care-l vor inspira în toată viața. Între 1965-1967, face studii la Facultatea de teologie protestantă din Neuschâtel (Elveția), iar în 1987 obține titlul de doctor în teologie cu teza: „Le repos de l’Esprit dans le Christ“. Este Dr. h.c. al Facultăților de teologie din Fribourg, 2000, Alba Iulia, 2001, Cluj-Napoca, 2002 și Sf. Vladimir (New York), 2003.

 

Activitate profesională. În 1954, părintele Boris Bobrinskoy este numit profesor de teologie dogmatică la Institutul „St. Serge”, unde va preda până în 2006. Între 1993-2010 este decanul Institutului.

După căsătoria cu Elena Disterlo, cu care a avut trei copii, este hirotonit preot, în 1959, iar mai târziu i se încredințează parohia francofonă „Sfânta Treime” de la cripta bisericii Alexandre Nevsky din Paris. Ca profesor de teologie și ca preot, Părintele Boris s-a angajat cu tot sufletul în formarea intelectuală și duhovnicească a studenților și păstoriților săi față de care a avut o „inimă compătimitoare”, de adevărat părinte. Cursurile sale erau urmărite nu numai de studenți, ci și de „auditeurs libres”, intelectuali parizieni interesați să cunoască Ortodoxia sau să o aprofundeze. Ele au fost publicate în Le Mystère de la Trinité, Cerf, 1996 și Le Mystère de l’Église, Cerf, 2003. Părintele Boris a fost, de asemenea, unul din principalii inspiratori ai publicației „Contacts” (fondată în 1949), revistă ortodoxă de spiritualitate și de teologie. A scris sute de studii, articole, comentarii și meditații duhovnicești, o parte din ele adunate în volume ca:

  • Communion du Saint-Esprit, Abbaye de Bellefontaine, 1992,
  • La Compassion du Père, Cerf, 2000,
  • La Vie liturgique, Cerf, 2000,
  • Je suis venu jeter le Feu sur la terre, recueil d’homélies, éd. Du Désert, 2003 ; Cerf, 2003.

Unele din ele au fost traduse în mai multe limbi. În românește, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (a Patriarhiei) a publicat: « Împărtășirea Sfântului Duh » (1999) și « Taina Preasfintei Treimi » (2005), iar Editura Renașterea (a Mitropoliei Clujului) a publicat „Compasiunea Tatălui” (2017).

O preocupare majoră a Părintelui Boris a fost aceea a cercetării Tainei Sfântului Duh în viața Bisericii. El a făcut aceasta dintr-o perspectivă pastorală și într-un limbaj inspirat din bogăția cultului Bisericii, cu conștiința că „a vorbi despre Duhul înseamnă a te lăsa purtat de El într-un elan doxologic”, după cum remarca despre el Olivier Clément. De aceea în toate scrierile Părintelui se simte ispirația și căldura Duhului, ca și duhul Sfinților Părinți din care citează din abundență. Pentru el, Biserica însăși este o epicleză permanentă, o Cincizecime niciodată încheiată care tinde către plenitudinea eshatologică. Studiile și cărțile sale se citesc ușor pentru că sunt scrise cu conștința slujitorului care urmărește zidirea pleromei Bisericii, nu doar a unui segment al ei. De aceea, stilul său este adeseori oral, simplu și profund, în același timp.

Iată doar o frază privind raportul între tradiție și libertate în viața Bisericii, de mare importanță și permanantă actualitate:

„În Biserică există un echilibru fundamental, dar nu dobândit odată pentru totdeauna, ci care trebuie mereu reînnoit, între principiul tradiției, ascultării, ordinii, al formelor sacramentale, liturgice, pe de o parte, și principiul libertății, al creației, al propriei răspunderi, al integrității ireductibile a persoanei umane, al comunității locale, al harului dumnezeiesc care interiorizează formele, locurile, timpurile și care asigură o relație verticală unică între persoană și Dumnezeu, între Adunarea locală și Stăpânul tuturor. În acest sens, inspirația Duhului este mereu de reînnoit, ea nu se codifică, ea se întrupează; Adevărul este întotdeauna viu, niciodată limitat de formule dogmatice și regulile care îl exprimă și îl delimitează” (Împărtășirea Sfântului Duh, pp. 380-381).

Minister pastoral. Părintele Boris a fost un liturghisitor și predicator excepțional. El era convins că Liturghia trebuie celebrată în așa fel încât să poată fi interiorizată de credincioși. De aceea, începea Liturghia cu rugăciunea: „Împărate ceresc…”, rostită de toți credincioșii și citea cu voce tare Anaforaua liturgică  și Epicleza pentru ca cei prezenți să poată confirma cu „Amin”-ul  lor rugăciunea preotului. Insista, de asemenea, pe gesturi liturgice uitate, ca sărutarea păcii, nu numai de preoți în Altar, ci și de credincioși prin strângerea mâinii. Credincioșii erau martori ai trăirii sale intense, uneori, până la lacrimi, mai cu seamă în timpul slujbelor din Postul mare sau la Pogorârea Sfântului Duh. Ca predicator, știa să găsească cuvinte simple și accesibile tuturor pentru a descoperi sensul duhovnicesc al pericopelor din Apostol și Evanghelie.

Părintele Boris a fost activ nu numai în parohia, încredințată lui ca rector (paroh), ci și în viața Ortodoxiei din Europa Occidentală, fiind unul dintre fondatorii „Fraternității Ortodoxe din Europa Occidentală” (1971) și îndrumătorul ei, până spre sfârșitul vieții. Concepută ca instrument de manifestare a unității și mărturiei Bisericii în lume, Fraternitatea oferă un spațiu de dialog și de prietenie în care fiecare poate să-și aprofundeze credința și să se cunoască mai bine, depășind barierele jurisdicționale, etnice, lingvistice sau culturale. Congresele sale trianuale sunt adevărate evenimente ale Ortodoxiei în Occident, cu sute de participanți, îndeosebi tineri și cu o mare influență asupra vieții ecleziale. De asemenea, Părintele Boris a contribuit substanțial la înrădăcinarea Ortodoxiei pe pământ francez, promovând slujirea liturgică în limba locală pentru care s-a îngrijit de traducerea slujbelor în franceză.

Pentru creștinii persecutați din Rusia, el a fost zeci de ani responsabilul emisiunii radiofonice în limba rusă „Voix de l’Ortodoxie“, transmițând regulat predici, cateheze și informații din lumea creștină.

Angajarea ecumenică. Toată viața sa, Părintele Boris a fost un om făcător de pace și de unitate. Pentru că avea o inimă compătimitoare, suferea din cauza dezbinării creștinilor și a conflictelor din propria Biserică. El s-a străduit să trăiască și să promoveze nu doar un ecumenism intelectual, „bien-pensant”, ci, mai cu seamă, un ecumenism duhovnicesc, insipirat de rugăciune, convins fiind că numai rugăciunea lărgește inima pentru a-i cuprinde pe toți. În acest sens, a fost strâns legat de comunitatea ecumenică de la Grandchamp din Elveția. Mulți ani a fost delegat ortodox în comisia „Credință și Constituție” a Consiliului Mondial al Bisericilor și membru al Comitetului mixt de dialog teologic catolic-ortodox și ortodox-protestant din Franța. Între 1992 și 2004, coprezidează „Societatea ecumenică de studii bilice” care va publica în franceză o nouă traducere ecumenică a Bibliei. Ca profesor de dogmatică a predat, ani de-a rândul, până la pensionare, alături de colegi de alte confesiuni la Institutul de Studii Ecumenice din Paris. Lipsit de orice triumfalism ortodox, Părintele Boris era conștient de deficiențele istorice ale tuturor tradițiilor creștine. În ce privește Biserica Ortodoxă, deplângea lipsa de conciliaritate, mai ales la nivel panortodox.

În legătură cu divergența dintre Răsărit și Apus pe tema lui „Filioque”, Părintele Boris se întreabă cum se poate ca Duhul dragostei și al unității să fie obiect de discordie și dezbinare între creștini și încearcă să transfere problema de pe planul juridic, întotdeauna reductor, pe planul experienței ecleziale. El spune : „Trebuie insistat asupra importanței fundamentale a experienței treimice în planul vieții Bisericii, loc al revelației și al comuniunii cu dumnezeiasca Treime. Orice experiență de viață nouă – ca viață în Duhul, ca naștere prin Duhul și în Duhul… – va duce la o viziune teologică a deplinei comuniuni reciproce a Fiului și a Duhului, ca Duh Care odihnește peste Fiul în plenitudine, Care este Duhul Fiului. Orice experiență duhovnicească ce va tinde să minimalizeze rolul Duhului Sfânt, reducându-L la o simplă funcție de prezență a lui Hristos, va conduce la o concepție unilaterală asupra Duhului ca decurgând din Fiul și fiind subordonat Lui din punct de vedere cauzal” (Taina Preasfintei Treimi, p. 345).

Despre necesitatea rugăciunii comune pentru unitatea creștină, Părintele Boris a scris pagini memorabile. El era convins că unitatea se manifestă cu deosebire „în adâncul potirului euharistic”: „Unitatea este trăită și vestită în adâncul potirului euharistic; în jurul altarului sau al mesei Cinei celei sfinte se manifestă cel mai deplin această unitate. Și tot astfel, drama dezbinării creștinilor este resimțită cu cea mai mare intensitate în imposibilitatea intercomuniunii. Iată de ce Euharistia este o provocare la adresa situației actuale a Bisericii, a instalării acesteia în dezbinare. Este o provocare la adresa dezbinării creștinilor, pentru că Hristos nu poate fi împărțit, pentru că Trupul Său, Biserica este Una prin fire, prin făgăduință, prin chemare. Dezbinarea este astfel o absurditate și un scandal, iar acceptarea sa ca regulă contrazice și trădează voia Domnului. Trebuie, deci, să ne rugăm cu mai multă ardoare pentru ca sminteala dezbinării să fie depășită la temelie și la origine….” (Împărtășirea Sfântului Duh, pp. 458-459).

Institutul „St. Serge” sau un altfel de a face teologie. Părintele Boris s-a identificat cu școala care l-a format și pe care a slujit-o cu devotament toată viața. El era conștient, ca toți profesorii Institutului, că fiind prima școală de teologie ortodoxă în Apus, avea vocația nu doar să formeze preoți pentru Diaspora ortodoxă din lumea occidentală, ci să fie, de asemenea, loc de întâlnire între tradiția creștină occidentală și cea răsăriteană. Aici la Paris, ortodocșii își dau seama de „captivitatea babiloniană” (Georges Florovsky) a teologiei lor, tributară scolasticii apusene și încearcă să se libereze de ea prin revenirea la duhul Sfinților Părinți. Inspirați de duhul de la „St. Serge”, mari teologi francezi ca Henri de Lubac și Jean Daniélou simt și ei nevoia de înnoire a teologiei catolice și iau inițiativa traducerii în franceză a operelor Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești din primele veacuri creștine. Așa a apărut, începând cu anul 1943, colecția „Sources chrétiennes“, care numără astăzi peste 600 de volume.

Pentru deschiderea lor ecumenică, profesorii Nicolas Afanassieff și Paul Evdokimov, de la „St. Serge”, sunt invitați ca observatori la lucrările Conciliului Vatican II. În decretul despre Biserică, Părinții conciliului se inspiră din ecleziologia euharistică a Părintelui  Afanassieff care vede, în Euharistia prezidată de episcop, concretizarea Bisericii universale, punând astfel în valoare importanța Bisericii locale și conciliaritatea.

Evenimente ecumenice deosebite în viața Institutului sunt și „Les Semaines liturgiques de St. Serge”, organizate la sfârșitul fiecărui an universitar, începând cu anul 1953, la care participă specialiști ortodocși, catolici și protestanți precum și un public variat dornic de aprofundarea propriei tradiții liturgice și de cunoașterea similitudinilor dintre diferitele tradiții.

Tot pe linie ecumenică trebuie să amintim și de titlurile de doctor în teologie conferite în cotutelă de Institutul „St. Serge” și Institutul Catolic din Paris.

Ceea ce am constatat cu bucurie din momentul în care am ajuns la „St. Serge” a fost legătura vie între viața liturgică și studiu. Vechiul principiu: „lex orandi, lex credendi” („legea rugăciunii este și legea credinței”) sau interdependența între rugăciune și credință, în expresia ei teologică, caracteriza viața interioră a Institutului. Din primele zile, am auzit că Părintele Serge Bulgakov (+1944) nu ținea cursul său de dogmatică decât după slujirea Sfintei Liturghii împreună cu studenții căci, spunea el, „în cursul nostru încercăm să exprimăm experiența mistică făcută în biserică; dacă nu ne rugăm n-avem ce exprima, pentru că teologia este expresia rugăciunii”. Fără rugăciune nu există teologie! Desigur Părintele se inspira aici din învățătura lui Evagrie Ponticul care zicea: „teolog este cel ce se roagă cu adevărat și cel ce se roagă cu adevărat este teolog”.

Profesorii de la „St. Serge” erau conștienți că teologia nu se poate face decât în context eclezial, liturgic, lăsându-se mereu inspirată de rugăciunea și asceza Bisericii. De aceea viața liturgică la Institut era foarte intensă, cu slujbe zilnice, dimineața și seara. Mi-amintesc cu emoție de slujbele din Postul mare, cu deosebire din prima săptămână, când nu se țineau cursuri, iar profesorii împreună cu studenții participau la slujba care dura mai mult de patru ore, făcând cu toții metanii, cu genunchii și fruntea la pământ, după rânduiala tipiconală.

Ca funcție a Bisericii, teologia slujește edificării ei, mântuirii poporului lui Dumnezeu. Există o unitate desăvârșită între Liturghie, Spiritualitate, Teologie și Diaconie. Teologia poate fi văzută ca și coloana vertebrală a Bisericii. Ea apără Biserica de căderea în extremele sentimentalismului sau a fundamentalismului. În această privință, Olivier Clement, profesor la Institut, relata un dialog cu Vladimir Lossky, care spunea că avem nevoie de un sistem teologic pentru a trasmite credința, dar fiindcă Dumnezeu este mai presus de orice sistem și de orice cuvânt, după ce folosim sistemul trebuie „să-l minăm”, pentru ca să nu ne facem robii sistemului. Sfântul Grigorie de Nysa spunea și el că dogmele pot deveni idoli dacă sunt golite de iubire, dacă le folosim ca arme împotriva celor ce cred altfel. „Litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor 3,6).

Despre Părintele Boris, urmașul său la catedră, profesorul Michel Stavrou spune: „Hrănit din scrierile autorilor din marea perioadă a Institutului (Serge Bulgakov, Cyprien Kern, Georges Florovsky, Nicolas Afanassieff, Paul Evdokimov) și de Vladimir Lossky, el a împărtășit mult nu numai cu colegii săi din generația nouă a Institutului ca Alexandre Schmemann, Jean Meyendorff și Olivier Clement, ci și cu mulți alți teologi, fie ortodocși ca Dumitru Stăniloae și Jean Zizioulas, fie de alte tradiții creștine ca Yves Congar și Henri de Lubac, sau ca Oscar Cullman și Jean-Jacques Alleman. În fond, Părintele Boris împărtășea cu toți propria sa cercetare care, ca orice teologie adevărată, avea o semnificație direct existențială”.

Ca duhovnic, Părintele Boris, insista pe spovedanie și pe împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, cu pregătirea necesară, la fiecare Sfântă Liturgie. La spovedanie, mă întreba de fiecare dată dacă am ajuns să am în inimă, neîncetat, „rugăciunea lui Iisus”. Îi răspundeam că sunt departe de această stare. De aceea mă îndemna să stărui în rugăciune, căci inima se lărgește și îi cuprinde pe toți, numai dacă se roagă mult. Îmi zicea, de asemenea, că toate problemele vieții se rezolvă prin rugăciune.

Închei acest cuvânt, citându-l din nou pe Michel Stavrou: „Luând-și cu o seriozitate infinită datoria sa de păstor, fără să se ia pe sine însuși prea mult în serios, Părintele Boris a știut să-și păstreze până la sfârșit caracterul său candid și jovial, negrija și umorul care-i veneau din încrederea sa în Dumnezeu și care se aliau uimitor cu o rară vigoare, amplificată de talia sa înaltă și de chipul său luminos”.

Sunt încredințat că Părintele Boris a fost primit în ceata sfinților și că, asemenea lor, mijlocește pentru cei ce-l cheamă în ajutor. De aceea spun zilnic: „Părinte Boris, roagă-te pentru mine, păcătosul”!

Mitropolitul Serafim

Nürnberg, 2 februarie, 2021

 

 

(Foto credit: AsiaNews)