Încă de la sfârșitul lunii septembrie, creștinătatea ortodoxă este marcată de un conflict intern cu privire la acordarea unui nou statut autocefalic, de data aceasta Bisericii Ucrainei, care l-a solicitat Patriarhiei Ecumenice, prin cererea din luna aprilie a președintelui și a parlamentului ucrainean. De atunci se asistă cu suspans la dezbaterea de putere animată politic care se dă la ora actuală între Patriarhia Ecumenică – pe de o parte – care a răspuns afirmativ pe 11 octombrie, confirmând acordarea autocefaliei și restabilind comuniunea cu autoproclamatul Patriarh Filaret, precum și cu ceilalți episcopi ucrainieni aflați până atunci în schismă – și Patriarhia Moscovei – de cealaltă parte- care, nemulțumită de pierderea de sub juristicție a Bisericii Ucrainei, a decis în Sinodul din luna octombrie să întrerupă comuniunea euharistică cu Patriarhia Ecumenică, datorită deciziei venite din Fanar.
„Evident, determinarea Patriarhiei Ecumenice de a rezolva schismele de facto din teritoriile ei canonice și dincolo de acestea ne-a forțat să ne concentrăm pe serioasa criză ucraineană chiar de la început. De-a lungul întregii dezbateri am încercat să ne menținem un punct de vedere neutru, după decizia Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, păstrând canonic presveia timis,[1] cu prerogativele care decurg de aici. Încă așteptăm cu nerăbdare un argument oficial emis de Patriarhia Moscovei cu speranța că această Biserică Ortodoxă va așeza discuția teologică la nivel științific. Până acum însă, ea urmează mai degrabă o strategie nedemnă de comunicare, repetând prin ultimul discurs al Patriarhului Kirill teoria conspirației, spunând că totul se datorează forțelor răului care doresc să distrugă Biserica Rusiei. În tot cazul, decizia Patriahiei Moscovei de a folosi însă Sfânta Euharistie, simbolul ortodox cel mai înalt al identității de sine, pentru o dispută administrativă, va crea numeroase probleme unității ortodoxe, în special în diaspora ortodoxă, unde unitatea s-a dobândit practic pe durata ultimelor decenii. Măsura a fost folosită de Patriarhia Moscovei și în cazul disputei teritoriale a Estoniei, dar a fost abolită câțiva ani mai târziu. Ne rugăm să se întâmple acest lucru și acum”, afirmă Prof. Em. Petros Vassiliadis, de la Universitatea din Thessalonik, Grecia, într-un interviu special CCES.
Complexitatea situației de față pornește în primul rând de la lipsa existenței unui conses cu privire la obținerea autocefaliei în Biserica Ortodoxă. Din păcate, Sfântul Mare Sinod Panortodox nu a reușit să clarifice acest aspect. „Așa cum unitatea ortodoxă a avut de suferit serios din cauza deciziei furtunose și de ultim moment a Bisericii Ruse și a aliaților săi (Antiohia, Georgia, Bulgaria) de a nu participa la mult așteptatul – și de aproape un secol- pregătitul sinod – ultima expresie a credinței ortodoxe, și acum, decizia necugetată a Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea euharistică cu Patriarhia Ecumenică va avea consecințe groaznice în diaspora, după ce ortodocșii din toate jurisdicțiile au stabilit cooperare în spiritul unității și mărturisirii comune ortodoxe. Documentul oficial pe care s-ar putea rezolva această cumplită diviziune a unei mari țări majoritar ortodoxe este actul patriarhal de la 1686, prin care, din cauza situației dificile de la acel moment și în virtutea condiției clar exprimate de a urma deciziei adunării clerului laic, Patriarhul Rusiei avea doar dreptul de a numi Mitropolitul de la Kiev și, cel mai important aspect, de a-l pomeni pe Patriarhul Ecumenic, ceea ce demonstrează în mod evident că Mitropolia Kieveană a rămas sub omoforul Patriarhului Ecumenic. În schimb, Patriarhia Moscovei a anexat necanonic la jurisdicția sa Mitropolia Kieveană și întreaga țară ucraineană”, afirmă prof. Em. Petros Vassiliadis.
O biserică ucraineană pentru statul ucrainean
Evenimentele actuale care se petrec în Ucraina însă, deși animate de dorința arzătoare de a avea în sfârșit o singură Biserică Ortodoxă Ucraineană unită, maschează în umbră aspecte politice importante, devoalate inevitabil de intenția guvernului de a se folosi de toate mijloacele pentru a obține autocefalia, și asta întrucât thomos-ul reprezintă în acest moment un fel de declarație a independenței ucrainene – nu atât de mult a independenței religioase, cât a celei politice.
O analiză mai atentă a situației ne arată că este vorba mai puțin despre unificarea mai multor denominațiuni și, mai degrabă, despre crearea unui capital simbolic care va oferi elitei politice a Ucrainei un avantaj înainte de alegerile de anul viitor.
Ucraina are mai multe denominațiuni ortodoxe, cea mai mare fiind Biserica Ortodoxă Ucraineană, care și-a păstrat poziția subordonată Patriarhiei Moscovei după dezintegrarea Uniunii Sovietice. A doua și a treia cele mai mari sunt: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei de la Kiev și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană. Deși diferite din punct de vedere al jurisdicției, aceste trei denominațiuni sunt identice în ceea ce privește doctrina și Liturghiile lor.
Astfel, Patriarhia și Biserica Autocefală din Kiev cred că ortodoxia ucraineană s-a dezvoltat până la punctul în care nu are nevoie de nici o autoritate centrală în afara Ucrainei, și anume în Rusia. Biserica ortodoxă ucraineană – subordonată Patriarhiei Moscovei, consideră că ucrainenii, rușii și belarușii sunt succesori egali față de rușii medievali, cu o credință comună și o biserică comună, motiv pentru care a refuzat să se implice în campania președintelui Poroșenko pentru autocefalie. Reprezentantul său a declarat că inițiativa este o formă de amestec în afacerile bisericii și că nu va duce la nimic. Cu toate acestea, ideea președintelui a fost sprijinită imediat de celelalte două denominațiuni ortodoxe, lucru lesne de înțeles: aceste biserici nu sunt recunoscute de Ortodoxia mondială, iar un thomos le-ar da legitimitate. Așa se face că „O biserică ucraineană pentru statul ucrainean”, sloganul unui grup dintr-o rețea de socializare creat de lideri din mediul civil, teologi și clerici pe care politicienii și experții îl exploatează din plin în dezbaterile online este exact ultima piesă pentru a face Ucraina cu adevărat independentă, cu alte cuvinte, așa cum spunea și Poroșenko, „O biserică ortodoxă autocefală națională este un element-cheie în statalitatea și independența noastră”. Toate aceste declarații fac parte din același principiu – o legătură între construcția națiunii și o biserică independentă. Dorința unei națiuni independente vine cu atât mai mult în urma evenimentelor din 2014, când Rusia a anexat Crimeea, și se află acum în război cu Ucraina prin intermediul regimurilor marionetă din Donetsk și Luhansk. Autocefalia este așadar o victorie importantă și esențială asupra Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, din care Ucraina a făcut parte mult timp. Conform campaniei desfășurate pe rețelele de socializare, acest imperiu „a supus ilegal Biserica ucraineană după anexarea istorică din secolul al XVII-lea, însușindu-și istoria”.
Autocefalia este de asemenea văzută de elita politică a Ucrainei ca instrument de încurajare a patriotismului, esențială pentru protejarea țării de agresori externi. Noua Biserică va fi o biserică patriotică care știe cine cu cine se luptă în estul Ucrainei și care susține forțele armate împotriva autoproclamatei „Republicii Populare Luhansk” și a „Republicii Populare Donetsk”. Iată de ce thomos-ul este atât de important – o biserică care încurajează patriotismul ucrainean nu poate fi ilegală. Acesta este motivul pentru care problema autocefaliei este un test de greutate pentru a defini cine suntem „noi” și cine sunt „ei”.
Autocefalia Ucrainei: De ce atât de târziu?
Având în vedere toate aceste considerente, se cuvinte să ne întrebăm dacă este corect sau nu felul în care se încearcă obținerea autocefaliei. Iată ce spune Prof. Petros Vassiliadis:
„În toate cazurile similare din trecut- cele mai notabile chiar în Biserica Greacă Autocefală – Patriarhia Ecumenică a intervenit și a rezolvat schisma aducând milioane de ortodocși la Biserica Ortodoxă canonică prin acordarea autocefaliei. Acest lucru s-a întâmplat și în cazul Bisericii Ortodoxe Române. În cazul de față însă, s-a speculat destul de mult pe ideea: „De ce acum ?” Dar adevărata obiecție ar trebui să fie „de ce atât de târziu ?” Legal vorbind, o neregularitate nu schimbă tradiția canonică. Și, cinstit vorbind, Patriarhul Ecumenic, deși în repetate rânduri i-a fost contestat rolul de Protos conform tradiției canonice a Bisericii Ortodoxe de către Biserica Rusă – chiar prin opoziția manifestată față de dialogurile ecumenice, în special cu catolicii – a preferat să nu oprească procesul de desfășurare al mult așteptatului Sinodul Pan-ortodox pregătit de-a lungul unui întreg secol. Un alt argument este acela că măsurile schismatice și de anatemizare – care au fost impuse într-o manieră legalistică și semi-naționalistică de Moscova și nu în spiritul filantropic al iconomiei, așa cum cer canoanele – nu a fost încă asumat. Incapacitatea Bisericii canonice a Ucrainei din acel moment de a rezolva această problemă în vederea păstrării unității ortodoxe în țară a forțat Patriarhia Ecumenică să acționeze așa cum a făcut-o: prin revocarea actului din 1686, deoarece condițiile sale nu au fost niciodată îndeplinite, prin acceptarea cererii dreptului de apel ekkliton de către anatematizați și schismatici, restabilind astfel unitatea ortodoxă în Ucraina, prin reîntoarcerea Mitropoliei Kievului sub omoforul Patriarhului Ecumenic”.
Ne mai rămâne însă o întrebare interesantă la care să găsim răspuns: unde sunt practicanții bisericii ortodoxe care urmează să meargă la această „Biserică Ortodoxă Ucrainiană Națională Unită”? Cum îi va afecta obținerea thomos-ului mult așteptat pe cei care merg în fiecare duminică la bisericile de diferite jurisdicții, aducând cu sine propriile idei de „ascultare”?
Teologul bine cunoscut Ciril Hovorun, fost angajat al Departamentului pentru Relații Externe al Bisericii Ortodoxe din Ucraina, a declarat recent la Kiev: „Aspectul principal pentru politicieni este să primească această bucată de hârtie – thomos-ul de autocefalie – dar nu s-au gândit la ce vor face în continuare, cum vor crea o nouă biserică”. Această nouă biserică, așa cum a imaginat-o președintele Poroșenko, va acționa ca o forță unificatoare pentru credincioșii ucraineni și va stopa propaganda anti-ucraineană răspândită în rândul bisericilor de către Patriarhia Moscovei. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, toate cele trei denominațiuni, fiecare cu proprii lor enoriași, ar trebui să se unească. Însă denominația cu cel mai mare număr de practicanți – Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Moscovei – a refuzat deja să ia parte la crearea acestei noi biserici.
Rămâne, deci, de văzut produsul final al acestui proces de dobândire a independenței. Cum ar fi trebuit să fie rezolvat? În tot cazul, neabandonându-ne vechile tradiții canonice, stabilite de-a lungul veacurilor de canoanele Sinoadelor Ecumenice, conchide Prof. Petros Vassiliadis, deoarece pericolul de a cădea într-o confederație de biserici ortodoxe independente, în stil protestant, va fi inevitabil. Dacă acest lucru se va întâmpla, nu mai putem vorbi despre o „Biserică unică, sfântă, catolică și apostolică”, așa cum mărturisim în Biserica noastră, ci despre ceva străin de eclesiologia creștină. Din păcate, timp de multe secole după Marea Schismă, am dezvoltat în mod inconștient o identitate „ortodoxă” negativă: nu suntem ceea ce tradiția noastră ne-a lăsat ca moștenire, ci ceea ce ceilalți, în special catolicii, nu sunt. Cu alte cuvinte, fără o întâietate, o expresie vizibilă a unității Bisericii, însoțită desigur de sinodalitate.
Principalul aspect este, la urma urmei, acela de a crea un simbol: o Biserică Independentă Națională din Ucraina – patriotică și recunoscută de Ortodoxie în întreaga lume. În aceste circumstanțe însă, această biserică unită este foarte puțin probabil să fie cu adevărat unită.
[1] Primatul de onoare.
