Este unul din marii profesori de teologie pe care țara noastră îi are, dar și un om de o calitate superioară aparte, care îl face pur și simplu un model. O personalitate aflată sub semnul ineditului, prin capacitatea extraordinară de a sintetiza în trăire și de a transmite la fel și mai departe, tot ceea ce înseamnă de fapt teologia și relația omului cu Dumnezeu. Părintele Prof. univ. dr. Dorin Oancea, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu a fost de-a lungul carierei sale un adevărat ambasador al valorilor înalte, al ecumenismului definit ca relație de fraternitate între culte pe care orice Biserică creștină este mai mult decât firesc să o manifeste și o imagine care a făcut cinste Bisericii. Vă invit să îl descoperiți astăzi, în sinceritatea care îi este caracteristică, într-un dialog profund despre viața și parcursul său academic, despre Teologia și criza Bisericii de azi*.
Alexandra Andereș: Sunteți acel model de profesor unic, care are capacitatea de a vedea în toți studenții potențial și de a valorifica acel potențial prin felul dumneavoastră de a fi, de a transmite și de a vă raporta la toți, indiferent de nivelul la care sunt ei. Generațiile de studenți nu au trecut niciodată simplu pe lângă dumneavoastră, fără ca duhul de dascăl însuflețit de trăire să-și fi lăsat amprenta negreșit în sufletele lor novice. E de departe vocația de teolog și de dascăl care vă caracterizează cu totul. Gândindu-mă la cea dintâi dintre ele, v-aș întreba, ce sfat i-ați da unui tânăr care vă spune că vrea să urmeze Teologia? L-ați cerceta în vreun anume fel în acest sens?
Părintele Dorin Oancea: Dacă te solicită cineva în acest sens, sau dacă auzi că cineva doreşte să păşească pe această cale, e într-un fel obligatoriu în primul rând să îl ajuți să-și clarifice opțiunile. Adică să știe, în principiu, spre ce se îndreaptă. Care sunt așteptările, care sunt exigențele pe care le comportă un studiu de acest fel din toate punctele de vedere. Și cred că în privința aceasta suntem încă deficitari cumva. Foarte mulți dintre cei care încep un astfel de studiu o fac simțind o chemare de pe un traseu sau altul. Alții însă vin în virtutea unei inerții, eventual din familie porniți, unii vin pur și simplu pentru că nu își văd multe perspective în altă parte, se gândesc că obțin un titlu și după aceea, se va vedea ce se mai întâmplă. După părerea mea, fiecare este bine venit, indiferent de mobilul său inițial. Problema cred că devine dificilă în momentul în care acest traseu al vieții relaționează sau nu, chiar dacă limitat în timp, cu anumite repere existențiale profunde. Cu alte cuvinte, dacă studentul are sentimentul că în felul acesta identitatea sa creștină, modul în care se vede în raport cu alții, din punct de vedere al acestei identități creștine, joacă un rol sau nu în alegerea pe care a făcut-o și în privinţa perspectivelor care i se deschid. Mi se pare că majoritatea studenților noștri, ca să nu mai vorbesc și de absolvenți, nu au în minte o idee clară în legătură cu acest lucru și această lipsă se repercutează apoi asupra rezultatelor pe care le au, acesta este un aspect.
Un alt aspect se referă la o anumită cuplare a eficienţei profesionale cu dimensiunea duhovnnicească a studiului. Studenții din anul întâi sunt animaţi în general de un elan duhovnicesc real, fără să își dea seama că vor întâmpina și niște exigențe profesionale serioase. Pot fi ajutați toți, însă nu cred că doar prin aplicarea criteriilor normale de studiu, mai mult sau mai puțin universale, precum conștiinciozitate, seriozitate, ș.ac.
Ce mi se pare esențial la un student la teologie, și după aceea și la un preot, este conștiința că în timpul studiului şi în viaţă nu faci nimic fără să te raportezi la credința ta. Cadrele didactice au misiunea să inoculeze studenţilor conştiinţa acestei simultaneităţi.
Pentru un student, aceasta ar însemna că participarea la oră, pe lângă timpul pe care îl solicită din punct de vedere fizic, este în același timp un răspuns la o solicitare primită din partea lui Dumnezeu, care l-a trimis la facultatea respectivă. Și la fel studiul. Înseamnă că nu studiezi doar ca să îți mobilezi mintea, ci şi deoarece prin studiul tău ești în dialog în permanență cu Cel care te-a trimis acolo, care te susține acolo în permanență. Dar aceasta este o problemă care cred că merită mult mai multă atenție decât i se acordă și, de aceea, formarea duhovnicească a studenților cred că depășește cu mult participarea la programul liturgic și programul duhovnicesc clasic, care e foarte bun, dar este foarte bun doar atâta timp cât este raportat la acel continuum. Cum ar fi de pildă relația dintre Sfintele Paști și toate Liturghiile de peste an! Fiecare Liturghie este o celebrare a Paștelui, iar fiecare Paști se răspândește în Liturghiile anului. Exact așa este și dincoace. E minunat programul duhovnicesc, însă dacă tu, cadru didactic, nu găsești în tine, în ceilalți, în viața ta de rugăciune, putere suficientă să te comunici, să îl chemi pe celălalt în permanență pe drumul acesta, eșuezi în primul rând în ceea ce privește dialogul tău interior cu Hristos și apoi nu îl întâlnești pe Hristos în celălalt. Și, în sfârșit, nu reușești să-l faci pe celălalt să dialogheze în interiorul său și să pășească bine. Treaba e simplă într-un fel, dar e grea totuși.
Și aici cred că e una dintre problemele mari cu care se confruntă Biserica noastră, și implicit învăţământul teologic: accentul pus aproape exclusiv pe dimensiunea aceasta liturgico-organizatorică a vieții creştine și foarte, foarte puțin pe însoțirea aceasta clipă de clipă a creştinului, care nu-i dă acestuia senzația că este controlat, ci că își doreşte el însuși să fie însoţit şi în viaţa zilnică.
AA: Are legătură cu starea interioară a celui care transmite, stare care de fapt împărtășește și celorlalți adevărata trăire, mai mult decât cunoștințele pur teoretice?
DO: Da, existența religioasă este în general ceva foarte dificil. Pare ușoară, dar mi se pare, de fapt, foarte dificilă. În primul rând pentru că ai tendința să apreciezi doar formula ta de viaţă. Dacă ești un om cât de cât adunat și concentrat, crezi că doar formula ta este valabilă și tinzi poate să subapreciezi anumite formule de credință mult mai puțin intelectualizate. Noi suntem teologi și avem tendința să îi subapreciem pe cei care au alte daruri, poate. Sau pe care Dumnezeu i-a așezat în alte contexte și care acolo, în contextul lor sunt, precum curelarul acela din Alexandria care, deşi adoptase mulţi copii fără părinţi, era covins că nu făcea nimic deosebit, nu era deloc conștient că el este un sfânt. Aceasta nu înseamnă însă că dimensiunea raţională a existenţei religioase ar trebui neglijată. Ea este la fel de importantă ca cea strict duhovnicească, cele două se influenţează reciproc.
Sunt convins că se poate transmite starea interioară, dar pentru asta cred că trebuie minte lucidă și puterea de a pătrunde trecutul, pentru a-l valorifica deplin. Noi nu avem de pildă, în Biserica noastră, vreo analiză serioasă, din punct de vedere duhovnicesc, a perioadei interbelice, când viaţa creştină era trăită fără restricţii. Ne lipsește acest lucru. Nu știm ce i-a făcut mai târziu pe mulți din oamenii aceia să fie gata să ajungă în închisori, doar pentru a-și păstra niște principii intacte. Nu știm ce am pierdut în general şi nu ne mai raportăm la valorile lor. Aceasta datorită tendinţei general umane de a accepta ca normă firească hibrisul care se instaurează de multe ori din cauze obiective, cum a fost la noi regimul comunist, motiv pentru care nu se mai simte nevoia de a reveni la adevărata normă. Acest neajuns trebuie conştientizat şi, pe cât posibil, depăşit, pentru că fără posibilitatea de a ne raporta la o experienţă plenară din trecut, nu transmitem decât prea puţin în prezent. Suntem fericiți, suntem foarte mulțumiți, avem sentimentul că în Biserica noastră totul merge foarte bine! După parerea mea merge destul de prost, însă opinia generală aceasta este. Suntem mulțumiți, probabil pentru că bisericile noastre sunt pline. Doar că tocmai în acest context apare câte o hibă. De exemplu, la cununia religioasă se duc, să zicem, 50 de persoane, la masă 500 – aceasta într-o ţară în care majoritatea covârşitoare a populaţiei se declară ortodoxă! Diferența de 450 trebuie să o umpli, să o explici cumva. Cred că singura explicaţiei plauzibilă ar fi că majoritatea credincioşilor nu mai înţeleg decât în prea mică măsură sensul liturgic şi duhovnicesc al cununiei. Ei bine, sensurile acestea pot fi transmise, însă în primul rând doar dacă ești conștient că e necesar așa ceva. În al doilea rând, dacă se recurge la instrumentele necesare – unele dintre ele, foarte bune, pot fi găsite în experienţa generaţiilor trecute. Să dau un exemplu: unii preoți din perioada interbelică erau adevăraţi maeștrii în ce priveşte comuniunea dintre ei. În timpul conferinţelor strict preoţeşti se întâlneau nu doar preoții, ci și familiile lor, cu soții, cu copii, adică oamenii își împărtășeau experiențe, impresii și învățau încă ceva ce mi se pare esențial: că sunt, înainte de a fi preoți, creştini şi oameni. Că sunt oameni de familie, oameni care se îngrijorează când sunt copiii bolnavi, sau soția bolnavă, care au conflicte uneori cu soția și nu știu cum să le rezolve, care stau și se uită la copii și se întreabă, oare ce s-o fi întâmplat că uite, parcă o ia razna…haide să mă sfătuiesc cu cutare …, adică oameni care încet, încet, cresc împreună și se îmbogățesc reciproc, se și împovărează reciproc pentru că întotdeauna te împovărezi ascultând necazurile cuiva, care ajung parcă să fie ale tale, te frământă şi pe tine. Însă, ei făceau acestea. Ei bine, iată un lucru de unde s-ar putea începe. Cu siguranță că sunt și multe alte exemple de acest fel.
Mie personal, îmi este aproape imposibil să cred că pot vorbi într-o facultate de teologie despre comuniune, în momentul în care nu practic o comuniune pe cât posibil cuprinzătoare cu colegii mei, cu cei care mă înconjoară. Acesta a fost și motivul pentru care, cât timp am fost decan al facultății, în mod sistematic, o dată pe lună, la aniversări, îi adunam pe absolut toți colegii cu soțiile lor, cei care doreau putea veni şi cu cu copiii, și pur și simplu stăteam şi mâncam împreună, povesteam, bârfeam uneori, ne ascultam unul pe altul, pur şi simplu pentru a ne simți prezenți. E aproape un fel de senzație epidermatică a ochiului: îl văd pe celălalt și cumva, cumva îmi intră în conștiință, îmi devine familiar. Acest sentiment, această senzaţie le pot apoi transmite studenților, iar studenții le-au simțit pe vremea aceea din plin, după cum îmi tot mărturisesc la diferite întâlniri.
Problema este însă că e foarte greu să redescoperi aceste metode între timp uitate. În ce mă priveşte, a fost ceva oarecum conjuctural, îmi erau familiare pentru că le aflasem încă din copilărie de la Mama mea, fiică, soţie şi cumnată de preot, de la Tata şi de la alţi preoţi din familie. Cu alte cuvinte, ideea unor astfel de întruniri, la care să participe colegii împreună cu familiile lor, mi-a venit tocmai de la cele auzite de la persoane mai vârstnice, familiarizate cu modul în care comunicau unii cu alţii preoţii din Ardeal în perioada interbelică.
AA: Dumneavoastră ați știut dintotdeauna că vreți să deveniți preot?
DO: Nu, nu am vrut chiar deloc să devin preot. Am sperat să fac critică literară și din cauza aceasta am făcut Facultatea de Filologie. Făcusem doi ani de teologie întâi, fără să fi avut, de fapt, această intenţie. A fost o problemă legată de situația familiei: m-am născut după arestarea tatălui meu și acolo, în închisoare, cândva într-un moment cumplit, de cumpănă, el a făgăduit că îl închină pe fiul nenăscut în momentul arestării sale slujirii lui Dumnezeu, dacă scapă, pentru a putea fi liber şi a-şi sprijini familia. Mama era rămasă singură cu patru copii.
AA: Numele Dorin vine de la dorul pe care mama dumneavoastră i-l purta tatălui aflat în închisoare?
DO: Nu, vine de la Dorina. Pe mama o chema Dorina și pe tata Zosim, iar pe mine trebuia să mă cheme Mihail, aşa conveniseră părinţii. Se ştia că în mod normal voi veni pe lume în februarie şi tot în această lună Tata urma să aibă ultima înfăţişare din proces, când se dădea şi sentința. Cu câteva zile înainte de naşterea mea a venit avocatul lui la Mama și a implorat-o să nu îmi pună numele Mihail, pentru că, dacă naște înainte de sentință și îmi dă acest nume, acest lucru se va afla şi îi va îngreuna Tatii situația, însemnând că va mai primi automat o sentinţă mai grea: și datorită Regelui Mihai și datorită Arhanghelului Mihail. Și, atunci, Mama, în dilemă, a zis că va pune numele lor, al ei și al tatălui meu, aşa am ajuns Zosim-Dorin.
Revenind la întrebarea anterioară: nu am vrut să ajung preot întrucât aveam un apetit mare pentru literatură, dar Tata făcuse acel jurământ. El a apărut în viața mea mai târziu, prima dată când făcusem nouă ani și după aceea la paisprezece ani și jumătate. E greu să ajungi să cunoști și să comunici cu cineva la vârste din acestea. Pentru noi amândoi mai ales, dar și pentru toată familia a fost dificilă revenirea Tatii, cum a fost cazul în majoritatea situaţiilor de acest fel. În orice caz, supunându-mă dorinţei lui, am făcut un an de teologie aici, la Sibiu, după aceea i-am spus că, dacă vrea să continui, să mă lase să plec la Bucureşti, unde locuiau fraţii mei mai mari. În consecinţă m-am transferat la Institutul Teologic din București, deși Bucureștiul nu primea absolvenți de liceu, doar de seminar. Înzestrat cu un dar de convingere extrem de mare, Tata l-a convins pe Patriarhul Justinian să mă primească. Așa se face că patriarhul l-a întâmpinat cu un „nu”, iar Tata a ieșit din audienţă cu „da”. Până la urmă, am avut la București marea ocazie de a-i cunoaște pe câțiva dintre marii teologi care au ținut cursuri aici, l-am cunoscut bine pe Dumitru Stăniloae, pe Liviu Stan, care fuseseră prieteni cu Tata cât stătuseră în Sibiu. Am ajuns să lucrez pentru ei ca traducător, pentru că ştiam bine limba germană. Am studiat apoi filologie, iar după absolvire am fost repartizat în Bucureşti. După un timp mi s-a pus în vedere să plec de la serviciu, din cauza dosarului. Directorul m-a sfătuit să îmi caut ceva de lucru, fiindcă începuse minirevoluţia culturală a lui Ceauşescu şi urmau epurări. Am găsit de lucru la Patriarhie, ca traducător pentru germană şi engleză. Vicar patriarhal era pre vremea aceea Antonie Plămădeală, el m-a angajat la Serviciul de Relaţii Externe, unde am stat nouă ani. Intenţionasem iniţial să îmi dau doctoratul cu doamna Bușulenga, în vederea unei cariere unversitare ca filolog, însă o altă fostă profesoară a mea de la germanistică, Emilia Savin, m-a informat că, potrivit unor noi reglementări, nu mai pot face doctoratul dacă nu am recomandare de la Organizația Sectorială de Partid. Și atunci mi-am dat seama că practic drumul acela e închis și între timp Dumnezeu mi-a dat gândul acesta, de a-mi termina studiile teologice, întrerupte după anul doi.
Am avut la Relațiile Externe ale Patriarhiei, unde lucram, avantajul unor colegi absolut excepționali, în primă fază toți au fost teologi, după aceea au mai apărut alți doi filologi. Erau teologi de mare clasă pe care i-am provocat în fel și chip, cu tehnici de filolog şi de filozof – îmi plăcea și filozofia mult, avusesem profesori excelenţi de filozofie, atât la teologie cât şi la filologie; aveam o metodă bine aşezată în minte cu care i-am „torționat” până ce m-au torționat ei pe mine, adică încet-încet mi-au deschis apetitul pentru teologie. Într-o bună zi, m-a chemat Antonie Plămădeală, care mi-a spus: Măi, Oancea, Prea Fericitul m-a însărcinat să te întreb dacă nu vrei să faci teologie. Adică să mă înscriu din nou, să termin teologia, având în vedere că făcusem deja doi ani. Iar răspunsul meu a fost: Preasfințite, transmiteți-i Preafericitului că întrebarea lui vine prea târziu, întrucât m-am înscris acum o săptămână. Deci am terminat și teologia, iar după aceasta, nu întâmplător, soția mea, care nu se simțea deloc bine în București, a văzut acolo la noi, la Mănăstirea Antim, unde lucram, ceva ce eu, care treceam zilnic pe acolo, nu văzusem niciodată. Era un afiș în care se anunţa scoaterea la concurs a unui post de lector de germană și engleză, aici, la Institutul Teologic din Sibiu. Așa se face că ne-am mutat la Sibiu. În cele din urmă am ajuns și preot și apoi și profesor, aici la Teologie.
De asta spun categoric că în tot ceea ce s-a întâmplat a fost voia lui Dumnezeu, de cele mai multe ori împotriva intenţiilor mele şi a diferitelor deciizii pe care le luasem de-a lungul vieţii.
AA: Cum ați ajuns să vă dați doctoratul în Teologie la Institutul de Teologie Evanghelică din Sibiu?
DO: Fiind student la teologie de acum, la București, și lucrând în același timp la Departamentul Relațiilor Externe ale Patriarhiei, aveam de a face cu o mulțime de personalități din lumea teologică și eclezială. Și mulți dintre ei veneau cu ajutoare, în special cu medicamente. În acest fel am tradus la nesfârșit rețete și recomandări, transmise apoi mai ales spre Diakonisches Werk, instituţie a Bisericilor Evanghelice din Germania, care trimetea apoi medicamentele solicitate. Din moment ce răspundeau unor astfel de solicitări, era evident că evanghelicii, respectiv luteranii, nu neagă importanța socio-umana a faptelor bune, deşi elimină aportul acestora la actul justificării omului păcătos. Pe de altă parte, parcurgând la dogmatică probleme de soteriologie, dădusem peste afirmaţia că luteranii „nu au fapte”. Mi-am zis că ceva nu este în ordine aici pentru simplul motiv că, dacă nu ar „avea fapte” n-ar face „injecții” cu medicamente, iar eu nu aș traduce aici la nesfârșit solicitările despre care am vorbit, așa că trebuie să existe o perspectivă diferită asupra acelorași concepte. Pentru a-i cunoaște mai bine, mi-am dat licența în teologie cu Pr.Prof.Dumitru Popescu și am făcut o traducere a Confesiunii Augustane cu o Introducere, dar în continuare am avut sentimentul că trebuie să mai lucrez pe problema aceasta. S-a întâmplat că, după mutarea la Sibiu, eram la o conferință inter-teologică organizată de Institutul nostru, la care, Dumnezeu așa a vrut, să stau la masă cu profesorul Christoph Klein. Am vorbit unul cu altul, iar el a propus la un moment dat să facem o plimbare. Așa se face că ne-am plimbat vreo două ore, plecând de la noi de la Institut, ajungând prin parcul „Sub Arini” Am povestit vrute și nevrute, înțelegându-ne pur și simplu minunat. La sfârșit m-a întrebat dacă nu vreau să îmi dau doctoratul la el. Am acceptat şi aşa am ajuns primul ortodox care şi-a dat doctoratul la Departamentul Evanghelic al Institutului Teologic Universitar din Cluj.
AA: Avea și dumnealui talent didactic….
DO: (râde) Da, e un om foarte fin, e minunat! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe lumea asta! Sunt mulți pe care îi tot pomenesc în gândurile mele, iar el e sigur unul dintre ei. În orice caz, așa am ajuns acolo. După aceea, lucrând cu el, la un moment dat s-a invit posibilitatea unei burse în Germania. A fost în vizită aici profesorul Benrath, din Germania. Profesorul Hermann Pitters, pe vremea aceea decanul Facultăţii evanghelice din Sibiu, m-a rugat să-i însoţesc la Sibiel, să le fac un ghidaj la biserica şi colecţia de icoane pe sticlă de acolo, înfiinţată de tatăl meu. Fiind cu ei în autocar, profesorul Benrath, susţinut de Hermann Pitters, m-a întrebat dacă m-ar tenta o bursă în Germania, la Institutul European din Meinz. Un institut care dădea niște burse foarte bune și era exact ceea ce îmi trebuia ca să îmi pot aduce la zi bibliografia pentru teza de doctorat. Pe lângă condiţiile excepţionale de studiu pe care le oferea, Institutul prezenta şi avantajul că nu era departe de Heidelberg, unde activa un profesor faimos de teologie sistematică și ecumenism, Dietrich Ritschl. Am avut avantajul că era familiarizat cu problemele de teoria științei aplicabile în cercetarea teologică, care mă preocupau pe mine. În felul acesta mi-am putut scrie lucrarea de doctorat relativ independent, bucurându-mă în acelaşi timp de sfatul uneia dintre puţinele persoane familiarizate cu moduri de abordare mai puţin convenţionale a unor teme teologice clasice. În cazul meu, relaţia dintre harul Dumnezeiesc, credinţa şi faptele bune în perspectiva filozofiei religiei, respectiv a teoriei generale a sistemelor.
AA: Ce alte momente din viața dumneavoastră au fost esențiale pentru parcursul dumneavoastră intelectual şi academic ?
DO: Pentru a răspunde cred că trebuie să revin. Parcursul academic este, de fapt, un continuum de evenimente la care în permanență revii și după aceea te duci… Esențială a fost pentru mine atmosfera din casa părintească. Era o atmosferă de studiu, de sensibilitate faţă de frumos, conjugate cu deschidere fără alţii, în ciuda alertei permanente în care trăiam. Apoi, întâlnirea cu cumnatul meu, Sorin Mărculescu, care este un filolog de mare forță și care a reușit să-mi îndrume în adolescenţă lecturile și să-mi imprime sensibilitatea pentru lucruri frumoase și pentru gust literar. Plus că mai târziu am cunoscut în anturajul lui şi al sorei mele anumite persoane care erau foarte bine profilate, cum ar fi Sorin Alexandrescu. Apoi, m-au influenţat, cu siguranță, unii colegi din facultate şi anumiți profesori. Dintre colegii de germanistică îi amintesc pe Hannes Elischer şi Gheorghe Stanomir. Numărul cadrelor didactice la care mă pot raporta în acest contex este mai mare: doamna Bușulenga, o profesoară excepțională, sau lectorul de filozofie Ion C. Popescu; în egală măsură profesorii Petru Rezuș, Nicolae Balcă şi Ioan G.Coman de la București și profesorii din Sibiu Grigorie Marcu, Milan Șesan sau Isidor Todoran, de exemplu, pe care i-am prins în plinătatea capacităţilor lor pedagogice, pentru a-i enumera doar pe unii dintre ei. Fără îndoială că am fost influenţat de diferite personalități academice sau eclaziastice. De exemplu, Dumitru Stăniloae, Liviu Stan, Lukas Vischer, Adolf Martin Ritter, Mervyn Stockwood, Patriarhii Bisericii noastre, episcopul vicar patriarhal Antonie Plămădeală, foştii mei colegi de facultate sau de la Mănăstirea Antim. Dintre colegii de la Antim îl menţionez în mod special pe Remus Rus, care mi-a trezit interesul pentru Istoria şi Filozofia Religiilor. Experiențe personale de acest fel te fac să vezi lumea din unghiuri puțin diferite, nu foarte mult diferite, însă suficient cât să te marcheze. Fără îndoială că dacă nu aveam întâlnirile pe care le-am avut cu tatăl meu, cu preoţii profesori maneţionaţi înainte, cu Patriarhul Justinian, cu Mitropolitul şi apoi Patriarhul Iustin, nu ajungeam preot. Nu că nu aş fi întâlnit înainte şi după aceea preoţi de foarte bună calitate, însă nu se găseau la momentul respectiv în zona mea de sensibilitate. Întâlnirile la care m-am referit, şi altele pe care nu le mai enumăr, şi-au pus, fără să îmi dau seama, câte o mică amprentă asupra profilului meu interior, călăuzindu-mă pe un drum pe care nu-l anticipasem. Şi neajunsurile îşi pun o astfel de amprentă, pentru că trebuie să decizi dacă îţi împovărezi sufletul cu animozităţi faţă de anumite persoane sau situaţii, sau le accepţi ca atare şi treci mai departe.
AA: Au fost anumite discuții cu aceste personalități care v-au impresionat adânc în acele momente și pe care vi le amintiți și acum?
DO: Nu m-a impresionat doar dialogul teologic cu o persoană sau alta, ci, adeseori, simpla gentileţe umană. Patriarhul Justinian, de pildă, când erai cu el, indiferent cu cine se întâlnea, oferea o cafea și niște dulceață. La un moment dat spunea: Vă rog frumos, nu mai discutăm acum timp de 10 minute, ca băiatul să își poată bea cafeaua și să își mănânce dulceața. Ei, astea sunt niște gesturi la care nu te aştepţi. Sau, de abia mă angajasem la Patriarhie doar de vreun an și consilierul nostru îmi spune, ‘Măi, Oancea, să știi că Prea Fericitul a hotărât că vei traduce de Paști pentru ambasadorii de limbă germană și engleză. Eu îi spun: Îmi pare rău, dar de Paști nu mă voi duce. „Cum așa?”, întreabă el. Ei bine, eu sunt proaspăt căsătorit și normal este ca oamenii, mai ales în perioada lor de început, să petreacă împreună lucrurile importante ale vieții. Pentru mine nu e important altceva decât să stau cu soția mea. La care el răspunde: Nu știu ce să zic, du-te și rezolvă cu Patriarhul. Așa se face că m-am dus la Patriarhul Justinian și i-am spus care este problema, la care el a zis: Păi, bineînțeles că trebuie să stai cu soţia ta, ăsta e normalul omului. Doar că uite, eu am problema asta, iar tu vorbești bine germană și engleză și aș vrea să mă ajuți să rezolv această situație dacă se poate, dacă nu, nu este nicio problema, stai cu soția ta. Eu am însă o altă propunere. De ce nu o inviți și pe soția ta cu tine? Stați acolo împreună într-un loc frumos… A fost un om deștept, a găsit soluția și pe mine m-a impresionat, i-am și spus, Numai bine, pentru că soția mea e și ea profesoară de germană, vorbește curent germană, mai bine decât mine.
La fel de importante sunt unele întâlniri a căror anvergură nu o apreciezi iniţial cine ştie cât. Cum ar fi cele cu Bartolomeu Anania. Era un tip extraordinar, cel puțin în perioada când ne-am întâlnit mai des, înainte de a ajunge ierarh, deşi m-am înțeles foarte bine cu el şi după aceea.
AA: V-ați întâlnit la București?
DO: Când am stat eu în București, el locuia în America și venea din când în când cu o autorulotă şi cutreiera cu ea țara. Mă întâlneam des cu el, pentru că venea și pe la noi pe la serviciu, avea problemele lui, în fine, și venea să îl vadă mai ales pe Prea Sfinţitul Antonie, despre care a scris după aceea un fel de pamflet extrem de critic într-o revistă din America. În orice caz, la un moment dat, prima dată de fapt când am ajuns să traduc pentru Patriarhul Justinian, tot Sinodul și nu mai țin minte ce fel de miniștri, plus o delegație alambicată de peste hotare, în timpul mesei de prânz organizată în Palatul Patriarhal şedeam la un capăt al mesei, să îi văd pe toți cei pentru care ar fi trebuit să traduc. După mine mai era un singur lor, ocupat de Părintele Anania. A venit vremea să traduc, la un moment dat m-am blocat, din cauza tensiunii. A te bloca ca traducător înseamnă că nu mai scoți niciun cuvânt. M-am blocat total. Și, deodată, am auzit din stânga mea că Părintele începe să-mi șoptească. Eu eram ca difuzorul, repetam cu voce tare ce îmi spunea el. Până ce, deodată, am simțit că încep să funcționez din nou. I-am pus mână pe umăr, i-am dat de înţeles că mi-am revenit și am continuat să traduc. Sunt convins că trebuie să fi văzut și altcineva ce s-a întâmplat, însă cei prezenţi erau oameni cu mult bun simț, nici unul nu mi-a făcut vreodată nici cea mai mică aluzie la acel episod! În ce mă priveşte, i-am mulțumit după aceea lui Anania, firește. A început să râdă, spunându-mi: Măi, să știi că exact așa am pățit şi eu cu Patriarhul în India, numai că acolo nu a avut cine să-mi șoptească. A trebuit să aștepte toată lumea până ce mi-am revenit. Ei, și după aceea cu el am ajuns să comunic mai mult. Culmea este că a avut un schimb de scrisori relativ intens cu tatăl meu, deși nu se cunoșteau direct. Fuseseră amândoi în pușcărie, dar la timpuri diferite. Când a ajuns Anania în pușcărie la Aiud, Tata deja era în lagăr la Periprava. Deci, nu s-au întâlnit acolo, dar ajunseseră să se cunoască şi să se preţuiască de departe, fără să se fi văzut vreodată. Aşa se face că la înmormântarea Tatii, după ce s-a terminat slujba și masa de pomenire, m-am dus înapoi la mormânt. L-am găsit acolo pe Înalt Prea Sfinţitul Bartlomeu Anania, singur, se ruga. M-a mângâiat, mai ales că nici unul dintre ierarhii sibieni nu putuse veni, din motive diferite … Astfel de momente te impresionează și te formează cumva.
Ce să mai spun, mulți dintre cei pe care i-am întâlnit m-au influenţat, într-un fel sau altul. Dumnezeu mi-a făcut multe daruri în privința aceasta. Mai ales pe vremea când, tânăr fiind, lucram la București, am avut ocazia să mă întâlnesc cu oameni deosebiţi. Îmi amintesc, de pildă, de profesorul Adolf Martin Ritter, prin care am văzut ce înseamnă credința fierbinte a unei persoane de altă confesiune, ca să-l amintesc doar pe unul dintre mulți alții. Astfel de întâlniri sunt adevărate daruri pe care le primești și care, vrei nu vrei, își lasă o mică, dar hotărâtoare amprentă.
AA: Ce face diferența între felul în care se preda și se învăța teologia în tinerețea dumneavoastră și felul în care se face astăzi?
DO: Întrebarea ar putea fi și alta: Care este diferența între modul în care se preda teologia în perioada interbelică, cea pe care am cunoscut-o eu ca student și cea de acum? Nu aș putea răspunde, nu am informaţii suficiente, însă iată unele repere: de la tatăl meu știu, de pildă, că la Facultatea de Teologie din Bucureşti l-a avut la ebraică pe profesorul Popescu-Mălăiești. El spunea că Teologia e o facultate ușoară. Doar primii şapte ani sunt grei până ajungi în anul trei și treci de Mălăiești. Ce însemna asta? Mi-am dat seama după ce am intrat la Teologie. Aveam acasă o Biblie ebraică și tatăl meu, care nu a fost neapărat un biblist, însă zeci de ani după terminarea facultăţii traducea în continuare din ebraică. Ce mai însemna? Însemna că a avut parte de un semestru întreg despre Origen ținut de Teodor Popescu. Un semestru întreg despre Dostoievski cu prelegeri ale lui Nichifor Crainic. Acesta era nivelul. Eu când am făcut teologie, la Sibiu, era ceva mai lejer în anul întâi. La București era mai mare exigența decât aici la vremea respectivă, în schimb aici era mai mare exigența în anii trei şi patru. Mai ales anul trei era foarte foarte greu, în special Dreptul Bisericesc. La București, în schimb, am întâlnit profesori precum părintele Coman la Patrologie, care m-a pus să citesc în greacă și, având totdeauna talent mare la limbi, am citit perfect. Și mi-a spus să traduc și să analizez și habar nu aveam, nu înțelegeam absolut nimic din ce scria acolo, întrucât la Sibiu învățasem doar să citesc în greacă şi puţină gramatică. Întâmplarea face că el, în primul an de asistenție, se nimerise să fie asistentul tatălui meu, pe atunci student, cu care se împrietenise și mi-a spus: Ești tu băiatul lui Zosim, dar să știi că mă enervezi îngrozitor! Așa că te rog să nu mai vii la nici o oră de greacă nepregătit! În schimb, îmi spune, te voi asculta la Patrologie! Păi nu îți spun, am învățat eu greacă, în schimb la Patrologie mă trezeam noaptea, aveam toate subiectele puse pe bilețele și îmi puneam ceasul noaptea să sune, trăgeam bilețelul, îmi spuneam subiectul și dacă simțeam că nu e bine, verificam materia din nou. De la Părintele Coman am învăţat ce înseamnă rigoarea studiului şi, mai ales, ce înseamnă spiritul patristic.
Din aceeaşi perspectivă îl privesc pe Pr. Chialda, la vremea aceea profesor de ebraică. Parcă văd și acum prima întâlnire cu dânsul. La ebraică citeam foarte bine, însă doar atât. În schimb, cei de la București făcuseră în anul întâi morfologie, iar în anul doi făceau analiză pe texte, adică ebraică avansată. Îmi spune părintele, vorbind cu voce groasă: Boierule, la mine în primul semestru nu mai ai ce căuta! Stai acasă și înveți morfologie! Și în loc de examenul pe primul semestru, dai toată materia anului întâi! Ei, lângă cratița cu bilețele de Patrologie a ajuns şi cratița cu morfologia ebraică. Culmea este că îi sunt recunoscător o viață! Şi acum lucrez foarte mult pe Vechiul Testament. Astfel de oameni te ajută să te formezi în permanență, pe lângă ei împrejurările vieții și tot mereu lucrarea lui Dumnezeu.
AA: Avem nevoie de o reformă a învățământului teologic în România? Credeți că poate o comprimare a atât de multor Facultăți de Teologie Ortodoxă din țară ar ajuta la un învățământ mai calitativ?
DO: Alexandra, ăsta e un subiect pe care e bine să îl discutăm altădată. Nu de alta, dar pentru acela trebuie să te pregătești cumsecade, să faci vreo 10 cești de ceai… Teologia, în momentul acesta, într-adevăr, trece printr-o criză mare din multe privințe. În primul rând e o criză de centralism al Bisericii. Biserica la ora actuală este sub semnul cuvântului control. Totul trebuie controlat, până la cele mai mici amănunte, inclusiv activitatea cadrelor didactice din învăţământul teologic. Una dintre hotărârile Sfântului Sinod de anul acesta este aceea că dacă vrei să participi la o conferință internațională îți trebuie binecuvântarea ierarhului, lucru ce mi se pare absurd, deoarece, în momentul în care ai binecuvântarea să te angajezi pe post, ai o binecuvântare pentru plenitudinea activităţior pe care le comportă calitatea de cadrul didactic într-o facultate de teologie. Însă, pe lângă asta, acum trebuie să anunți participarea la Sectorul de Învățământ al Patriarhiei, unde trimiți o justificare de ce este interesantă conferința respectivă și la ce îți folosește participarea la ea. Preafericitul hotărăște apoi dacă vei participa sau nu la eveniment. Probabil că nu va hotărî el fiecare caz în parte, va hotărî un consilier, care va primi un telefon de la decanul cutare, sau cutare: Vezi, pe ăsta nu, sau pe ăsta da…E un mecanism care în sine poate fi lipsit de orice primejdie, dar poate fi foarte periculos, la o adică. Pentru simplul motiv că dacă cineva va vrea să te blocheze, o va face un – doi. Ori însăși ideea de a face așa ceva contravine, după părerea mea, cu totul libertății creștine și libertății universitare.
AA: Iertați-mă, dar mă duce cu gândul la controlul pe care Securitatea îl impunea în timpul comunismului…
DO: Da, ambele situaţii reprezintă una dintre expresiile curente ale omenirii marcate de păcat: dorinţa de a stăpâni, de a controla, de a te afirma în detrimentul celuilalt, pornind de la convingerea că deţii totdeauna adevărul. Din această perspectivă nu trebuie uitat că toţi oamenii, fără excepţie, împărtăşesc acest destin şi nu se pot detaşa de el decât prin comuniune mereu înnoită cu Domnul Iisus Hristos. Asaltaţi mereu de forţe negative, devenim, în parte cel puţin, opaci faţă de propriile erori, nu le mai percepem ca atare, intră în zona unei false normalităţi. În astfel de situaţii nu suntem chemaţi să arătăm cu degetul spre astfel de erori din trufie, deoarece ştim că fiecare putem cădea oricând în aceeaşi ispită, ci pentru a-i ajuta pe cei care nu pot să-şi sesizeze propria greşeală, după cum ne îndeamnă Sf.Pavel în Epistola către Galateni. Acesta este, de altfel, şi rostul tonului critic care se face resimţit pe parcursul discuţiei noastre, nu altul.
AA: Sunt atât de mulți conducători în funcție care au activat și în timpul regimului comunist și care, se poate observa obiectiv că și în funcția pe care o dețin acum exercită aceleași mecanisme de constrângere și control ca în vechiul regim. Mă întreb când ne vom scăpa de aceste mentalități?
DO: Nu curând, pentru că există în fiecare dintre noi un ataşament profund faţă de propriile convingeri, chiar dacă sunt marcate de hibrisul la care m-am referit mai demult. Detaşarea se realizează în perioade lungi de timp, după cum se vede şi din Sfintele Canoane, care prevăd perioade lungi de îndreptare pentru unele derapaje de la credinţă sau de la normele vieţii creştine. Pe de altă parte, situaţia noastră seamănă cu cea din toată țara. Aceasta este în derapaj total și, ca într-un sistem, totul se corelează. Gândirea sistemică prevede că, practic, într-un micro-sistem se găsește macro-sistemul și invers. Cu anumite adaptări şi nuanţe, firește.
Noi reflectăm din plin ce se întâmplă în țară și țara ne reflectă pe noi. Tocmai de aceea, printr-o viaţă interioară înnoită, Biserica este chemată să înnoiască ţara întreagă.
Din păcate, referindu-ne strict la noi, în ultimii 15 ani se constată o tendință din ce în ce mai mare de clericalizare. Tot mai accentuată, iar consecințele sunt cele pe care le vedem. Iar situaţia actuală va continua. Oameni se formează în continuare cu aceleaşi mentalităţi și nu apar suficiente reacţii din partea credincioşior, după îndemnul Sf.Pavel, nici un corectiv din partea statului. Dacă înainte de 89 aveai sentimentul că erau mult prea multe corective, acum nu mai e aproape niciunul.
AA: Ai sentimentul că sunt marginalizaţi cei de bună credință, cei care fac cinste Bisericii…
DO: Există într-adevăr destui oameni de bună credință, însă aceasta nu garantează în sine o viaţă creştină fără cusur. Cei la care se referă Sf. Pavel în Galateni VI,1 sunt fără îndoială de bună credinţă, deşi greşesc. Nu sunt nişte perverşi, ci creştini din Galata incapabili să sesizeze propriile erori. De bună credinţă sunt în egală măsură şi cei pe care-i îndeamnă apostolul să-i îndrepte pe cei căzuţi în greşeală. Cu alte cuvinte, dacă eşti convins că ai sesizat o eroare în comportamentul unui creştin, sau al unui alt semen de-al tău, ai datoria să i-o semnalezi, să insişti până ce o percepe el însuşi ca atare şi reacţionează în consecinţă, se îndreaptă cu ajutorul Duhului Sfânt, care lucrează în amândoi, în tine şi în el. În consecinţă, atâta timp cât nu întrezărești necesitatea unei modificări a sistemului pe care tu însuți îl girezi, nu se va întâmpla nimic. Din acest motiv cred că fără eforturi de evidenţiere a unor erori şi îndemnul de a le îndrepta, nu se va produce în următorii treizeci de ani nici o schimbare hotărâtoare.
Iată două exemple din care rezultă relevanţa celor spuse pentru articularea corectă a studiilor teologice şi a celor universitare în general.
În prezent există o mulţime de facultăţi de teologie, vreo patrusprezece, dacă nu mă înşel, înfiinţate nu din necesităţi reale ale Bisericii ci din orgolii personale, expresii şi ele ale condiţiei umane păcătoase despre care am vorbit. Majoritatea cadrelor didactice sunt convinse că numărul acestora este mult prea mare, deoarece doar o foarte mică parte dintre absolvenţi vor putea lucra în cadrul instituţional al Bisericii, în diferitele sale forme- Împreună cu mulţi colegi de-ai mei, mi-aș dori din plin să se închidă cel puţin 3-4 facultăți de teologie, de fapt ar trebui să se închidă vreo 7-8.
În primul rând pentru a asigura o mai bună pregătire studenţilor şi a le acorda posibilitatea ca, după absolvire, să activeze în domeniul pentru care s-au pregătit. O bună pregătire presupune posibilitatea de a purta discuții interesante. Orice disciplină presupune dialog, discuții, opinii diferite, exercițiul de a-ți apăra propria opinie și în același timp de a o corecta sau a renunța la ea, dacă e greșită. Lucrurile acestea nu vin de la sine, este necesară o structură formativă care să le facă posibile. Sistemul actual de învăţământ nu dă această posibilitate, inclusiv datorită faptului că nu concentrează suficient de mulți tineri capabili, pentru a se constitui o atmosferă de emulaţie spirituală.
În al doilea rând şi pentru a da tinerilor posibilitatea de a circula. În prezent studenţii teologi pot fi hirotoniţi doar dacă au studiat la o facultate arondată eparhiei de unde au primit binecuvântarea ierarhului, ceea ce este un fel de legare de glie şi restrânge posibilităţile de formare ale tânărului. Un om de cultură, indiferent de ce natură este formația lui, iar tradiţia ortodoxiei româneşti este că teologul, respectiv preotul, este un om de cultură, trece cel puțin prin două – trei centre universitare. Ne amintim de practica aceea europeană veche de a lua un meseriaș și a-l trimite în şapte – opt oraşe eurpene pentru a se califica. Ei bine, asta îl făcea pe un aurar din Sibiu, de exemplu, să fie la fel de bun meseriaș ca un aurar din Augsburg. După cum am arătat, în sistemul de învăţământ teologic actual nu mai există o astfel de mobilitate. Te-ai născut în Sibiu, aici înveți, doar aici vei putea fi angajat și așa mai departe. Ceea ce este un scandal din punct de vedere universitar şi o problemă din perspectiva libertăţii creştine.
Cel de-al doilea exemplu se referă la modul de promovare din sistemul de învățământ din țara asta, und funcţionează principiul punct ochit – punct lovit. Eu am făcut parte din Senatul Universității din Sibiu mulţi ani. În Senat se hotărăsc mereu examenele pentru posturile didactice. Am participat cred că la zeci de şedinţe în care se discutau dosarele pentru ocuparea diferitor posturi didactice. Pentru fiecare dosar apărea mereu un singur dosar, respectiv candidat, cred că doar de vreo două ori am prins situații în care să fie doi candidați pe un loc și asta se întâmpla când mai marii lor nu se înțelegeau și fiecare insista pentru al lui. Prorectorul de resort întreba: cine este pentru? Evident, toată lumea era pentru! Era momentul în care puteai să dormi, nu avea niciun sens să fii atent acolo, pentru că niciunul nu era împotrivă, niciunul nu era contra…Ei, ăsta e modul de promovare în învățământul universitar, în care este inclus şi cel teologic. Și dacă cel universitar este așa, nu va fi nici cel teologic mai bun.
Pe de altă parte, s-ar putea argumenta, pe bună dreptate, că promovarea în învăţământul teologic s-a întemeiat de-a lungul timpului în mod special pe relaţia magistru – discipol, care asigură o continuitate a calităţii în toate tradiţiile spirituale. Nu există nici un motiv să conteşti îndreptăţirea acestui model, însă doar atâta timp cât este aplicat cu bună credinţă. După cum am arătat însă mai înainte, fragilitatea constituţiei umane aflate sub semnul păcatului face ca şi această formulă de promovare să poată fi cu uşurinţă pervertită. Din acelaşi motiv, magiştrii cei care fac selecţia pot nutri convingerea că procedează corect – ei deţin întotdeauna adevărul, nu? –, deşi acţionează cu vădită părtinire. Ceea ce înclină balanţa spre celălalt mod de promovare, şi tot aşa mai departe!
În ambele cazuri menţionate pornesc de la premisa că cei implicaţi, la toate nivelurile, sunt de bună credinţă, atât cei care girează nişte proceduri care, privite din exteriorul forului decizional, sunt categoric defectuoase, cât şi cei situaţi eventual în afara lui, care le văd cu ochi critici. Şi atunci te întrebi, ca să reamintesc partea a doua a întrebării, cine face cinste Bisericii? Un prim răspuns ar fi că, dacă toţi cei implicaţi sunt, în sine, de bună credinţă, atunci toţi îi fac cinste. Pe de altă parte însă, istoria Bisericii ne arată că s-a căutat tot mereu îndreptarea celor aflaţi în eroare, atât prin critică deschisă cât şi prin acţiuni concrete, lipsite, din păcate, şi ele de un spirit realmente creştin al compasiunii, uneori cel puţin. În ce priveşte situaţia prezentă, deşi suntem de bună credinţă, aceeaşi condiţie umană păcătoasă ne face să uităm adeseori de libertatea noastră în Hristos, să ne fie teamă să supunem cercetării critice o opinie sau alta a celor cu autoritate omologată, o acţiune sau alta de-a lor, de teama unor neplăcute consecinţe; iar celor care deţin această autoritate, de bună credinţă şi ei, li se pare adesea perfect normal să existe această teamă, sau să ia măsuri împotriva celor cu opinii critice. Cum spuneam mai demult, viaţa creştină nu este deloc uşoară, dimpotrivă …
