Seria interviurilor „Andrei Scrima” continuă cu un dialog axat în special pe cercetare şi provocările cu care acest domeniu se confruntă în România zilelor noastre, prezentate prin seriozitatea şi transparența bursierului „Andrei Scrima” Ionuț Biliuță, invitatul nostru de astăzi.
Alexandra Andereș: Mai întâi, cine este Ionuț Biliuță?
Ionuț Biliuță: M-am născut în 1980 la Focșani, într-o familie modestă, fără orizonturi religioase. Convertirea la Ortodoxie a survenit în adolescență, datorită orelor de religie din școală și a relației speciale pe care am dezvoltat-o cu preotul care preda orele respective. La nivel academic, am studiat Filozofia pentru doi ani la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, apoi am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, din cadrul aceleași universități, cu o teză despre cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Din timpul studenției clujene port o amintire puternică cursurilor de Istoria Bisericii și personalității Părintelui Ioan Vasile Leb (Istoria Bisericii Universale) și Părintelui Alexandru Moraru (Istoria Bisericii Ortodoxe Române) care mi-au oferit ocazia să mă familiarizez cu principalele abordări din acest câmp vast de studiu, cu marile teme ale modernității din perspectivă bisericească și cu principalii istorici bisericești. Mai ales Părintele Ioan Vasile Leb, prin răbdarea și acribia academică de care a dat dovadă în cazul meu, de-a lungul anilor de studii și a celor doctorale, prin nenumăratele întâlniri și discuții, prin numeroasele sugestii livrești și cărți rare împrumutate s-a constituit ca un adevărat formator de conștiință istorică și academică.
Importanți pentru traseul meu personal și academic sunt și Părintele Ioan I. Ică jr. și Sebastian Moldovan care m-au ajutat constant cu cărți și articole greu accesibile, Părintele Ioan Chirilă, profesorul meu de teologia Vechiului Testament de la Cluj, care s-a dovedit mereu o conștiință creștină și umană vie, dar și un dascăl desăvârșit, Părintele Ioan Bizău de la care am învățat enorm de-a lungul cursurilor, Radu Preda care a fost coordonatorul tezei mele de licență și care a fost primul profesor care mi-a arătat ce înseamnă o experiență didactică la nivel occidental și cum arată biblioteca și interiorul apartamentului unui cadru universitar. Cu sprijinului prietenilor, mi-am făcut debutul publicistic în revista eparhială Renașterea, atrăgând atenția și afecțiunea Mitropolitului Bartolomeu Anania. Deci un cuvânt special de mulțumire și de recunoștință se impune adresat și memoriei vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului care, de-a lungul anilor de studii, a fost acela care m-a încurajat în demersurile academice pe care le-am întreprins și m-a sprijinit de-a lungul anilor de studenție clujeană.
Mi-am continuat studiile teologice cu o teză de masterat asupra influenței teologice maximiene asupra teologiei sistematice contemporane și cu un sejur de 6 luni pentru învățarea limbii germane la Institutul Protestant din Sibiu unde mi-am făcut noi prieteni și am avut ocazia să consult cărțile dintr-o bibliotecă cu adevărat prolifică. În 2006, la sfatul propriului duhovnic, în detrimentul unei burse teologice de doi ani la Departamentul de Teologie Catolică din Munchen, am ales să merg la Universitatea Central Europeană din Budapesta, la un masterat de istorie comparativă, unde am absolvit cu o teză dedicată ortodoxismului interbelic românesc. În 2014, respectiv în 2017, am obținut titlurile de doctor în Istorie, respectiv Istorie Bisericească Universală (Teologie).
A.A.: Proiectul tău de cercetare în cadrul programului de burse „Andrei Scrima” face referire la relațiile academice ortodox-protestante de la sfârșitul sec. al 19-lea. Ce te-a determinat să inițiezi această cercetare și care sunt concluziile pe care vrei să le conturezi la finalul acestui demers ?
I.B.: În timpul studiilor doctorale în istorie m-am axat pe biografiile câtorva teologi ortodocși ce au activat în perioada interbelică. Pornind de la aceste biografii exemplare, am observat că majoritatea acestor personaje, mai ales a celor din spațiul transilvan și bucovinean, au urmat studii și stagii de cercetare la departamentele de teologie protestantă și catolică din Germania și Austria. Pe baza acestor informații, am încercat să merg la originile acestui schimb de studenți pentru a vedea exact care au fost circumstanțele istorice care au facilitat accesul acestor teologi ortodocși la bibliotecile și rigorile sistemului academic german. În stadiul actual, proiectul meu de cercetare se axează mai puțin pe latura biografică a acestor teologi ortodocși (cred că s-a scris deja destul de consistent despre asta), cât mai ales pe natura transferului de cunoaștere din cel mai avansat spațiu academic din lume, la acea oră, și periferiile imperiale și post-imperiale reprezentate de Transilvania și Bucovina. Este un proiect vast, care mai necesită numeroase vizite în arhive seculare și ecleziastice, dar, ca o concluzie intermediară, pot afirma cu siguranță că renașterea teologică și patristică de la finalul anilor 30 ce a animat Academia Teologică din Sibiu și Facultatea de Teologie din Cernăuți nu poate fi complet înțeleasă și contextualizată în absența componentei academice protestante, adusă pe filieră studențească din Germania. Ca un exercițiu demonstrativ, este suficient să privim catalogul Bibliotecii Facultății de Teologie din Sibiu pentru referințele teologice de limbă germană din epocă pentru a înțelege nu doar ce anume citeau respectivii teologi, dar mai ales care erau bazele pe care aceștia își predau cursurile.
A.A.: Cum ai descrie Proiectul de burse „Andrei Scrima” inițiat de Institutul de Cercetare Ecumenică din Sibiu și unde l-ai plasa în peisajul oportunităților de cercetare din România?
I.B.: Acest program de burse este prima inițiativă solidă de sprijinire reală a tinerilor teologi dornici de cercetare și de revitalizare a discuției teologice în România post-comunistă, pornită de o instituție co-patronată de ambele facultăți de teologie sibiene. Când fac aceste afirmații, vreau să se înțeleagă foarte clar că am proprietatea termenilor. Până la fondarea acestui program pus sub semnul unuia dintre cele mai antinomice și inedite figuri teologice pe care le-a dat spațiul ecleziastic românesc, debușeuri financiare pentru tinerii teologi dornici de a aprofunda tainele teologiei academice și de a fi sprijiniți financiar în continuarea eforturilor de cercetare erau oferite generos doar de Colegiul Noua Europă din București, patronat de figura dlui Profesor Andrei Pleșu, bursele postdoctorale oferite de statul român prin intermediul diferitelor granturi de cercetare sau fondurile proprii. Cred că acest program este un început binevenit în conștientizarea publică a faptului că teologia nu se face doar cu vorbe și bunăvoință, ci și cu foarte mulți bani. Că cercetarea în arhive, cărțile, participarea la conferințe interne și internaționale, accesul la baze de date și articole științifice, necesită resurse financiare pe care un tânăr la 25 de ani, proaspăt ieșit de pe băncile unei facultăți, nu le are. Pentru cei care mai cred că omul se poate hrăni doar cu cuvântul lui Dumnezeu, aș vrea să le aduc aminte de modelul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului care, pe urmele predecesorului său nu mai puțin ilustru, și anume Arhiepiscopul Andrei Șaguna, a investit la începutul anilor 30 o adevărată avere, echivalentul a numai puțin de 100 000 de dolari americani din fondurile eparhiale și ale fundației Gojdu, în educația peste hotare a viitorului canonist sibian, părintele Liviu Stan. Mitropolitul Bălan a stipendiat cu sume foarte mari o întreagă generație de teologi mai mult sau mai puțin cunoscuți, fiind adevăratul autor moral al renașterii neo-patristice. Sper ca acest demers va fi imitat și de alte instituții de profil și că fondurile bisericești vor fi canalizate și spre educarea unei noi generații de teologi ortodocși de anvergură, că profetismul Bisericii pentru vremurile acestea se va regăsi și în zidirea de suflete și spirite înalte, dornice de lucru în ogorul Bisericii lor.
A.A.: Venind vorba de cercetare și fiind specializat în acest domeniu, îndrăznesc să te întreb cum vezi tu starea generală a cercetării în România și în special a cercetării teologice ?
I.B.: Iată o întrebare primejdioasă, dar importantă! Datorită faptului că lucrez din septembrie 2015 în cadrul structurilor Academiei Române la Institutul Gheorghe Șincai din Târgu-Mureș și în acest an ca Andre Scrima Fellow la Institutul Ecumenic din Sibiu pot spune că am contact zilnic cu ambele spații academice, atât cu cel secular, cât și cu cel teologic. Dacă în spațiul secular probitatea academică devine încet, încet, o normă unanim acceptată și imperios necesară, în cazul cercetării teologice îndrăznesc să afirm că încă mai sunt numeroși pași de făcut în direcția unei cercetări teologice solide și de perspectivă. Să mă explic: deși există numeroase centre de cercetare afiliate diferitelor departamente de Teologie, acestea sunt aproape inexistente în dezbaterea academică interdisciplinară, fiind extrem de refractare când vine vorba de introducerea unor noi metodologii de lucru sau unor abordări revoluționare. Cel puțin în cazul disciplinelor sistematice și istorice, se poate observa cum această lipsă de progres duce la încremenire în proiect, la ghetoizare intelectuală, la reciclarea continuă a unor modele teologice perimate și la canonizare istoriografică și conceptuală. Să dau un exemplu: nu i se pare nimănui ciudat că, în ciuda inflației de departamente și centre de cercetare finanțate din bani publici, teologia ortodoxă din România nu pare a fi capabilă să depășească figura dominantă a părintelui Stăniloae și să o înlocuiască cu alte figuri de aceeași anvergură intelectuală? Că, exceptând demersurile lăudabile și singulare ale lui Nicolae Turcan și ale diaconului Sorin Mihalache, teologia ortodoxă contemporană din România nu are punți de legătură și dialog cu științele sociale, filozofia contemporană, științele reale? Cum se explică faptul că în România, cu câteva excepții notabile, dezvoltările teologice și articolele din revistele teologice nu sunt receptate sau citate în exterior? Cum își explică istoricii bisericești faptul că nu există încă o istorie socială a Bisericii Ortodoxe Române sau că teme controversate sunt lăsate în suspensie, urmând ca narațiunea istorică receptă să fie scrisă exclusiv de cercetătorii din spațiul secular? De ce Biserica Ortodoxă Română preferă să trăiască periculos, cu aceeași scheleți inter- și post-belici zăvorâți cu nenumărate lacăte în arhivele și bibliotecile eparhiale, lăsând complet inițiativa scrisului istoric unor cercetători departe de a fi partizani cauzei ecleziale? Ca un exemplu, un cercetător laic sau cleric care dorește să scrie adevărul conform surselor principale și secundare pe un anumit subiect din istoria Bisericii lui nu ar trebui să devină peste noapte inamicul sau “unealta” inamicilor Bisericii pentru că nu dorește să adopte tacit legea tăcerii, impuse de canonul istoriografic oficial referitor la momente mai puțin plăcute din trecut și nici nu trebuie să se aplece asupra unor subiecte la modă (cum ar fi Uniația și caracterul ei nefast pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania sau Biserica Șaguniană) doar pentru a se menține în “grațiile” ierarhiei și personalului academic din Facultățile de Teologie Ortodoxă. Din punct de vedere moral și spiritual, cum îl mai poate sluji pe Hristos, care este Adevărul prin excelență, un istoric bisericesc care minte, manipulează în chip voit datele arhivistice sau se eschivează când vine vorba de a transpune adevărul istoric doar din dorința aparent “nevinovată” de a-și proteja Biserica? Deontologic, cum mai poate un cercetător și istoric al Bisericii devenit peste noapte tăinuitor și mistificator al adevărului istoric din dorința de conformism cu poruncile mai-marilor lui să mai fie credibil în raport cu omologii lui din spațiul secular, care îi pot demasca imediat impostura academică prin coroborarea surselor arhivistice aflate în diferite fonduri locale și centrale? Iată o serie de întrebări retorice care încearcă să ofere o imagine asupra realităților cercetării teologice autohtone. De asemenea, aș face distincție între ceea ce se întâmplă în sistemul teologic intern și cel din diaspora; prin cărțile și articolele publicate, teologi ca Doru Costache, Radu Bordeianu, Lucian Turcescu, Jean Boboc, Patriciu Vlaicu, Bogdan Bucur, etc. își fac cu prisosință datoria, dovadă fiind cărțile apărute la edituri de renume și articolele publicate în reviste prestigioase.
A.A.: Care sunt, în opinia ta, principalele cauze care blochează sistemul educațional și cercetarea în România la un nivel mediu/diminuat (în cazul în care consideri că este așa)?
I.B.: Sistemul educațional din România stagnează din două motive: subfinanțarea și contra-selecția. Este foarte greu să faci educație sau cercetare când salariul unui asistent de cercetare sau a unui asistent universitar este infinit mai mic decât cel al unei femei de serviciu dintr-o bancă. Nu doresc să minimalizez rolul important pe care îl joacă femeia de serviciu în societate, dar pentru a spăla podelele acesteia nu i se cer studii aprofundate, doctorat, articole și cărți, participare la conferințe internaționale, acces la informație (cărți, articole, baze de date, etc.). De asemenea, finanțarea precară din bani publici a instituțiilor de cercetare a lăsat urme adânci în capacitatea acestora de a fi competitive și de a genera proiecte de cercetare inovatoare și consistente. Imaginați-vă că un cercetător român retribuit precar trebuie să concureze cu unul din străinătate, care dispune de fonduri suficiente provenite din grant-uri de cercetare sau din burse consistente primite din partea instituțiilor la care este afiliat. Cum poate un cercetător din România să facă concurență unui omolog din străinătate care dispune de fondurile necesare pentru a-și asigura cazarea în orice oraș din România sau pentru a participa la orice conferință din domeniu oriunde în lume, pentru a plăti copii arhivistice, care are acces instantaneu la cele mai bune biblioteci, la cele mai bune baze de date și la cea mai competentă supervizare academică? Ca să dau un exemplu personal, ani de-a rândul, am reușit să fac cercetare în București datorită bunăvoinței și generozității unor prieteni care mi-au pus la dispoziție propria lor locuință (chiar și podeaua) pentru simplul fapt că nu mi-am putut permite să plătesc costul unei camere de hotel sau unui apartament pe durata mai multor săptămâni. Ce se întâmplă dacă doresc să cercetez arhivele județene din Vâlcea sau cele din Istanbul? Cum aș mai putea face asta dacă nu există cineva care să îmi ofere podeaua gratuit și dezinteresat pe care să dorm?
Decalajele financiare din sistemul de cercetare și universitar între diferitele trepte ierarhice provoacă fricțiuni și chiar abandonarea cercetării în detrimentul sistemului corporativ privat. Fără o finanțare adecvată și proporțională, sistemul de cercetare și cel educațional moare. De asemenea, aceste finanțări nu trebuie să provină exclusiv de la stat. Granturile europene, filantropia academică a unor Mecena autohtoni (inclusiv Bisericile creștine), atragerea unor granturi externe, toate aceste posibilități trebuie exploatate la maxim. Cred că cea mai evidentă metaforă ce descrie succesul privatizării cercetării românești ține de faptul că singurele granturi europene în studii umaniste oferite de European Research Council în România sunt administrate prin intermediul Colegiului Noua Europă din București, și nu prin intermediul instituțiilor de cercetare patronate de Academia Română sau de Universitatea din București.
În ceea ce privește contra-selecția, structurile academice perpetuează managementul anti-meritocratic al cadrelor provenit din comunism cu consecințe dramatice. Nu s-a dorit angajarea celor cu studii externe universității respective, cu publicații serioase în reviste academice de specialitate, sau care puteau aduce un suflu nou, de progres, în respectivele instituții. Amputarea spiritului critic în favoarea flexibilității coloanei vertebrale și auto-cenzura sunt două dintre trăsăturile care descriu cel mai bine scrisul istoric bisericesc; toată lumea știe, toată lumea bârfește pe la colțuri, dar nimeni nu îndrăznește să își asume redarea adevărului istoric. Prea multe cadre universitare sunt angajate pe viață doar pentru că au semnat un contract cu statul român. În sistemul american sistemul de tenure care oferă unui cadru universitar o poziție permanentă la o universitate este mereu obiectul unei monitorizări atente, fiind rezultatul anvergurii publicațiilor, citărilor interne și internaționale, participării la conferințe de profil, apartenenței la diferite board-uri de reviste și asociații academice de profil, și al feedbackului primit de către universități din partea studenților. Cum mai putem vorbi de competiție reală atunci când noile evaluări academice interne promovate de CNATDCU dau mult mai multe puncte pentru un articol publicat în țară în detrimentul unor publicații externe, în reviste internaționale cu coeficienți ce exprimă impactul real al acestor publicații în domeniul respectiv și evaluări academice la sânge a publicațiilor? Cum mai poate concura un cercetător care publică în Modern Theology sau în Church History unde pentru apariția unui articol trebuie să aștepți cel puțin doi ani, iar procesul de peer-review (recenzie) durează minim șase luni cu contra-candidatul său care primește mai multe puncte pentru texte publicate rapid în Festschrift-uri eparhiale sau reviste teologice pe care nu le citează/citește nimeni?
A.A.: Dacă ai avea ocazia să schimbi ceva în domeniul cercetării din România, care ar fi primele 3 inițiative pe care le-ai lua?
I.B.: Refuz să cred că un singur om poate schimba sistemul academic, chiar și printr-un miracol în care acesta ar deveni peste noapte factor ultim de decizie. Ca istoric al societăților totalitare în general și a celor fasciste în particular, pot spune cu tărie că dictatura și oikocrația nu sunt moduri viabile de conviețuire și adaptare socială. Cred cu tărie în valorile liberale ale societății de tip democratic, în participarea și responsabilitatea tuturor membrilor societății la corijarea erorilor societale și a cursului viitor pe care aceasta trebuie să îl aibă. O dezbatere publică reală ce ar trebui să îi implice atât pe cei direct interesați (academicieni, cadre universitare, personalul științific din institutele de cercetare ale Academiei și ale universităților, etc,), cât și factorul politic decizional ar fi cea mai indicată modalitate de a oferi răspunsuri și soluții legislative ulterioare, dar și un set de principii clare pentru remedierea acestei crize sistemice.
Încă un motiv pentru care doresc să evit răspunsul la această întrebare ține de convingerea mea că nu este rolul intelectualilor de a lua decizii politice legate de binele comun, chiar și atunci când vine vorba de sistemul academic. Citindu-i printre alții pe Mark Lilla, Richard Wolin, George Mosse, Michel Winnock, Christophe Charle, mi-am dat seama că intelectualii nu sunt obiectivi când vine vorba de domeniul lor de activitate, că nu sunt capabili să se mențină necontaminați de himerele ideologice totalitare ce au dominat secolul XX. Ca exponenți ai “spiritului nesăbuit” (Mark Lilla), în detrimentul implementării de reforme menite să dea naștere unei meritocrații reale în sistemul academic și standarde înalte, intelectualii au fost preocupați mai mult de aservirea ideologică a respectivelor instituții și de propagarea propriilor convingeri ideologice printre studenți. De aceea, cred că intelectualii ar trebui să se abțină de la luarea deciziilor dintr-un motiv simplu: nu este meseria lor și istoria nu pare să ne ofere prea multe exemple pozitive în această direcție! Intelectualii și cercetătorii ar trebui să se ocupe de pregătirea viitorilor administratori și a profesioniștilor capabili să ia cele mai bune decizii pentru remedierea problemelor financiare și legale ale sistemului de cercetare. Rolul intelectualilor este acela de a forma și de a educa viitoarele clase manageriale și decizionale, de a le preda cele mai bune cursuri, de a le sugera în timpul studenției cele mai bune lecturi, de a-i instrui să devină profesioniști buni și oameni și mai buni.
A.A.: Ai studiat și ai colaborat cu numeroși profesori și instituții din străinătate. Ce te-a impresionat în sistemele lor educaționale? Ne poți da câteva exemple de situații sau modele de la care ai avut lucruri importante de învățat ?
I.B.: Într-adevăr, după absolvirea studiilor teologice în 2005, am avut ocazia să îmi continui studiile doctorale și postdoctorale la instituții prestigioase ca Central European University din Budapesta, Centrul de Istorie Modernă de pe lângă Departamentul de Istorie al Universității din Oxford, Colegiul Noua Europă. Institut de Studii Avansate, Institutul de Istorie Europeană afiliat Universității din Mainz (Germania), Centrul Mandel pentru Studii Avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Holocaustului din Washington DC, Centrul de Studii in domeniul Holocaustului de pe lângă Institutul de Istorie Contemporană (IfZ) din Munchen. Ceea ce m-a impresionant în toate aceste instituții este că, în ciuda faptului că sunt eminamente spații academice seculare, nimeni nu a încercat să îmi conteste confesiunea religioasă, nu am fost discriminat că eu alegeam să cred în Dumnezeu sau să mă închin la masă. Virtutea toleranței este una din marile valori pe care recunosc că le-am învățat în Occident.
De asemenea, un alt lucru care m-a marcat în mod pozitiv a fost atitudinea binevoitoare și generozitatea nemijlocită a cadrelor universitare față de un student in Estul Europei. Este reconfortant să vezi cum profesori reputați ca Peter Brown (Princeton University), Roger Griffin (Oxford Brookes University), Nadia Al-Bagdadi (CEU), Aziz Al-Azmeh (CEU), Robert Evans (Regius Professor, University of Oxford), Vladimir Tismăneanu (University of Maryland), John Anthony McGuckin (Union Theological Seminary, Columbia University), Susannah Heschel (Dartmouth College), Radu Ioanid (USHMM), Brandon Gallaher (Universitea din Exeter), Paschalis Kitromilides (Universitea din Atena), Doris Bergen (Universitea din Toronto), Victoria Barnett (USHMM), Paul Hanebrink (Universitatea Rutgers), etc. m-au tratat ca egalul lor, și-au împărțit prânzul și momentele de respiro cu mine, m-au invitat la ei acasă, mi-au recomandat și împrumutat cărți valoroase și greu accesibile, au citit diferite draft-uri și mi-au oferit comentarii constructive, m-au provocat să gândesc din alt unghi sau pur și simplu altfel tema mea de cercetare. Absența etichetei bizantine, manierele alese, limbajul elegant, naturalețea relațiilor sunt alte câteva învățăminte prețioase pe care Occidentul mi le-a oferit în timpul peregrinărilor mele academice. Bucuria comuniunii cu acești oameni m-a ținut în toți acești ani de când am revenit în România și, pe cât este posibil, încerc să le urmez exemplul.
La nivel instituțional, ceea ce uimește este modul în care aceste instituții funcționează în serviciul studentului și cercetătorului. Rapiditatea accesului la informație, la materiale arhivistice, la cărți și articole, bogăția bibliotecilor, disponibilitatea personalului administrativ pus acolo să te ajute, conferințele și prelegerile la care am avut bucuria să particip fac diferența dintre noi și ei.
A.A.: Enumeră-ne 5 sfaturi pe care le-ai da absolvenților de teologie care doresc să urmeze o carieră în cercetare.
I.B.: Mi-e foarte greu să dau sfaturi, mai ales că nu am experiența și nici vârsta necesară pentru a mă erija într-o sursă de inspirație sau înțelepciune. Mi se pare că în cercetare și în viața academică este la fel ca în viața duhovnicească: nu există rețete unanim acceptate sau valabile. Fiecare tânăr care aspiră la o carieră în cercetare teologică sau laică trebuie să fie realist în primul rând cu abilitățile sale intelectuale și cu țelul său în viață. Să își dea seama care este disciplina respectiv tema care îl reprezintă cel mai bine și unde poate aduce o contribuție solidă. De asemenea, să nu neglijeze instrumentele de lucru (limbile străine) și să nu creadă niciodată că talentul sau inspirația pot suplini vreodată munca efectivă. Aș îndrăzni să spun că cei mai de succes cercetători pe care i-am cunoscut nu sunt cei înzestrați cu geniu, ci aceia care au muncit pe rupte, care au sacrificat propriul lor timp liber, propria lor sănătate, pentru a-și atinge obiectivele sau a scrie cărțile și articolele pe care doreau să le scrie. Îmi aduc aminte că în conversațiile mele cu istoricul britanic Roger Griffin acesta îmi povestea că cele mai multe cărți și articole științifice le scrie noaptea, după ora 4 până la ora 8 dimineața, când trebuia să-și ducă băiatul la școală.
Pentru cercetătorii din spațiul teologic am totuși două sugestii, poate lipsite de importanță, dar capitale pentru viitorul academic: să aibă mare grijă cu cine se căsătoresc și la cine se spovedesc! Să detaliez: nu se poate face viață academică dacă partenera/partenerul de viață nu este dispus/ă să înțeleagă rigorile unei vieți mereu pe drumuri, uneori chiar cu greutăți materiale, și să participe nemijlocit la eforturile celuilalt de a acumula cunoștințe sau de a scrie. Fără jertfelnicie reală de ambele părți ale crucii matrimoniale și fără armonie familială nu se poate scrie sau trăi o viață academică reală. Căsătoriile din interes, violența în familie, abuzul de putere, spiritul misogin de genul “femeia la cratiță” sau ținutul bărbatului sub papuc nu au ce căuta în nicio căsnicie, mai ales în cea a unui viitor teolog. Se vorbește foarte mult în aceste zile despre familia tradițională pe care Coaliția pentru Familie, sprijinită și de Biserica Ortodoxă Română, a arborat-o ca una dintre valorile morale absolute ce trebuie susținute în societatea contemporană secularizată. Înainte de a vedea bârna din ochiul celorlalți și de a-i sorti chinurilor iadului pe “progresiștii” autohtoni, poate că preoțimea și laicatul ortodox ar trebui să se aplece cu dragoste și cu compasiune asupra situației familiei creștine astăzi. Cum se poate combate violența domestică, abuzarea sexuală a minorilor, excesul de alcool și stupefiante, sărăcia lucie care afectează un copil din trei în România contemporană, abandonul școlar masiv mai ales în rândurile copiilor din mediul rural, toate acestea ar trebui să constituie suficiente teme de meditație de la amvonul Ortodoxiei noastre, dar și pe agenda filantropiei ortodoxe. Voci cu putere multă și inimi mari ca Mitropolitul Ioan al Banatului, Prea Sfințitul Ignatie al Hușilor și preoții Constantin Necula și Nicolae Tănase au predicat cu timp și fără de timp despre aceste subiecte fierbinți și au deschis pungile pentru a transpune cuvântul în faptă. Urmând povețelor inspirate ale Părintelui Porfirie, cred că tărie că rolul Bisericii în general și al arhiereilor, preoților și călugărilor nu este acela de a deveni o instituție de caritate, de a-și abandona rolul ei primordial contemplativ și sacramental. Cu toate acestea, la nivel discursiv și filantropic, abordarea acestor teme cu competență și seriozitate de către reprezentații clerului și mai ales de cei ai laicatului poate lega punți de legătură cu progresiștii autohtoni și vindeca dihonia ideologică ce pare să fi divizat societatea românească, mai ales când vine vorba despre competența statului de a legifera în subiecte ce țin de intimitatea persoanei umane. Dar m-am îndepărtat de subiect…
De asemenea, cred că a avea un părinte spiritual este o condiție sine qua non pentru orice cercetător și viitor profesor de teologie ortodoxă care se respectă. Acesta trebuie să fie un om normal (inclusiv psihic!), echilibrat, fără aere arhieresco-protopopești și dorințe de promovare rapidă, dedicat lui Hristos și preoției sale, cu experiență de viață, cu rugăciune și asceză autentică, și cu un bagaj intelectual și teologic vast. Fie că este preot de mir sau călugăr, acesta trebuie să fie un spirit “periculos”, unul capabil să spargă tiparele și clișeele, dar și enormul orgoliu pe care intelectualii și teologii tind să îl dezvolte ca boală spirituală profesională, doar pentru că au acces la mai multă informație și știu mai multe lucruri decât ceilalți. Spovedania „la cine trebuie”, la „celebrități” mai mult sau mai puțin reale, la pretinși călăuzitori duhovnicești care nu respectă libertatea fiilor spirituali, intoxicându-i cu fundamentalisme nocive și naționalisme sforăitoare ar trebui să fie realități absente în viața oricărui cercetător și profesor de teologie ortodoxă. De asemenea, chirurgia pe cordul spiritual al fiilor duhovnicești în orb pneumatologic și meteahna de a-i șlefui spiritual după propriul chip, refuzându-le propria libertate și impunându-le propriile modele spirituale ar trebui să fie una dintre condițiile precumpănitoare în dorința oricui de a-și schimba propriul duhovnic.
A.A.: Ce urmează după acest Andre Scrima Fellowship pentru Ionuț Biliuță?
I.B.: În primul rând, doresc să definitivez manuscrisul cărții mele legate de dilemele canonice și teologice ale Bisericii Ortodoxe Române în secolul al XIX-lea. Bazată pe dizertația doctorală, această carte își propune să ofere câteva răspunsuri istorice indignaților de serviciu care se opun finanțării Bisericii Ortodoxe din bani publici, dar și evoluției ulterioare a Bisericii Ortodoxe Române. Îmi propun încă o carte, de data această biografică, și anume să scriu biografia reală a Mitropolitului Nicolae Bălan și nu cea condimentată cu mistificări și neadevăruri cultivată atât de clerul ortodox cât și de Securitatea comunistă. Mai sunt câteva articole pe care doresc să le definitivez și, firește, să îmi continui eforturile de a finaliza acest proiect de cercetare pe care l-am propus pentru bursa Andre Scrima, probabil cu o carte tipărită la o editură occidentală. După aproape 5 ani de la debutul acestui demers de cercetare, cred că această inițiativă ar fi cea mai logică concluzie pentru întregul meu periplu academic.
