Astăzi, 18 mai 2020, se împlinesc 100 de ani de la nașterea Papei Ioan Paul al II-lea, cel care se afla la cârma Bisericii Catolice la intrarea în cel de-al treilea mileniu creștin și cel care a impus o direcție ecumenică și pastorală care constituie încă surse de inspirație nu doar pentru viața Bisericii Catolice. Sunt multe aspectele pentru care este cunoscut acest Papă, însă, bineînțeles, vom încerca să subliniem câteva dintre cele relevante pentru mediul ecumenic românesc.
- Un profil predestinat și premergător
Profilul spiritual și cultural îl recomandă pe acest Pontif Roman de origine slavă să fie cel care a deschis o cale de unitate cu Europa de Est și cu Biserica Ortodoxă. Situația geo-politică a Poloniei l-a făcut pe tânărul Karol Wojtyła un martor important al epocii sale, formându-l ca fin cunoscător al consecințelor nefaste ale amestecării între politică, creștinism și ateism. Diferiți biografi ai Pontifului concordă că „Ioan Paul al II-lea rămâne cel care înțelege mai bine decât oricare dintre predecesorii săi în scaunul roman diviziunile care se găsesc la granița dintre două civilizații: cea occidentală romană și cea bizantină” [1] sau că „Papei nu i-au fost străine nici problemele coexistenței dintre greco-catolici și ortodocși”[2]; Wilhelm Dancă vorbește chiar despre o „stranie compatibilitate între românii latini, dar majoritar ortodocși, și polonezii slavi dar majoritar catolici”. Nu trebuie uitată nici sensibilitatea sa pentru poporul evreu.
Originar din blocul estic, acest Papă slav a încercat să folosească toate mijloacele diplomației vaticane pentru a îndeplini câteva deziderate foarte importante pentru unitatea culturală, politică și spirituală a Europei:
-evitarea împărțirii continentului în Europa de Vest și Europa de Est, împărțire care ar fi avut în vedere o pretinsă superioritate a Vestului,[3]
-căderea comunismului,
-încetarea conflictului din zona balcanică,
-recunoașterea drepturilor omului pentru fiecare cetățean.
Dorința și voința sa de a se întoarce peste paginile negre ale Bisericii se nutrea din înțelegerea profundă a nevoii de împăcare și iertare reciprocă, precum și din respectul său pentru minorități. Papa Ioan Paul al II-lea s-a întors de mai multe ori asupra unor evenimente pentru care a simțit că trebuie să ceară iertare, reușind să transmită în special în spațiul cultural ne-catolic încredere. Rămâne memorabilă imaginea eclesiologică a Bisericii care respiră prin cei doi plămâni: Orientul și Occidentul, expresie preluată de la poetul și filosoful rus Viaceslav Ivanov (1866-1949)[4]
Ecumenismul și unitatea Europei au fost pentru Ioan Paul al II-lea inseparabile. Un gest extraordinar de relevant în acest sens a fost numirea Sfinților Chiril și Metodie „co-patroni” ai Europei, alături de Benedcit de Nursia, Ecaterina de Siena sau Brigita a Suediei. Pontiful considera realizabil proiectul unei Europe unite politic și spiritual, însă avertiza încă din anii ’90 asupra pericolului pierderii rădăcinilor creștine ale continentului. Contribuția popoarelor din Estul Europei este de a veghea la păstrarea rădăcinilor spirituale ale bătrânului continent. Papa Ioan Paul II susținea în fața polonezilor că: „Occidentul are nevoie de credința noastră vie și profundă acum când se construiește un nou sistem de referințe”[5].
Papa Ioan Paul al II-lea a lăsat un patrimoniu extraordinar și în ce privește documentele publicate: 14 Exortații, 11 Constituții Apostolice și 43 de Scrisori Apostolice. Unele dintre acestea, în special cele care au legătura cu Europa de Est sau cu Biserica Ortodoxă au fost receptate și în mediul teologic românesc. De pildă, Părintele Dumitru Popescu scrie o recenzie pozitivă unor documente scrise de Ioan Paul al II-lea, considerate de el a fi o sinteză a gândirii pastorale și ecumenice a Papei: Orientale Lumen, Tertio milennio adveniente și Ut unum sint. Dumitru Popescu surprinde admirația Papei pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce îl face să scrie că „nici un Papă nu s-a mai exprimat până astăzi așa despre Ortodoxie”[6]. Părintele Popescu este surprins însă de susținerea concretă pe care Ioan Paul al II-lea a oferit-o Bisericilor Greco-Catolice din Estul Europei (de exemplu, în România, imediat după căderea comunismului, Mitropolitul Alexandru Todea a fost numit Cardinal), considerând-o drept o inconsecvență ecumenică[7]. Astăzi, acest mod de abordare a relațiilor catolico-ortodoxe este în mare parte depășit, însă dialogul dintre Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică rămâne totuși o zonă sensibilă, atât în România, cât și în Ucraina.
2. Vizita în România. Doi Părinți spirituali ai Europei
În mai 1999 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, fapt care a marcat deschiderea unui drum întrucât vorbim despre prima vizită a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă.
(foto credit: EPA/ROBERT GHEMENT)
Deja în ianuarie 1989 Patriarhul Teoctist vizitase Vaticanul, având o întâlnire privată cu Papa Ioan Paul al II-lea, fără acordul autorităților comuniste. Părintele Mihai Hau, care a făcut parte din delegație, a evocat de mai multe ori acest eveniment cu totul special, în timpul căruia s-au pus bazele vizitei papale din Romania. Patriarhul Teoctist a fost atunci amenințat cu închisoarea de către Ambasadorul României în Republica Italiană și somat să renunțe la planul său de a-l întâlni pe Papă, însă Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a fost de neînduplecat. Iată cum rememorează într-un articol din România liberă Părintele Mihai Hau acele momente greu de imaginat astăzi:
La ora 9.30 delegația Vaticanului care ne-a întâmpinat pe aeroportul din Roma, condusă de Cardinalul Cassidy, a venit cu trei mașini. În același timp, a sosit și ambasadorul României, iar acesta i-a spus încă o dată Patriarhului: „Vi se interzice vizita la Papă!“. Cardinalul a înțeles și în momentul acela a spus: „Preafericite, am înțeles că nu puteți merge la Papă! Întoarcem mașinile, vizita se anulează!“. Patriarhul Teoctist a răspuns: „Nu, Eminență, mașinile rămân, mergem la Papă cu orice risc. Îmi asum acest risc“.
Ambasadorul din nou a ținut să spună, de data asta tare: „O să vă închidem!“ și atunci, într-un ultim cuvânt, Patriarhul s-a întors către el și i-a spus așa: „Domnule ambasador, mergeți liniștit și vedeți-vă de treburile politice și diplomatice, pentru care sunteți acreditat să reprezentați România în Italia, căci de grija Bisericii ne îngrijim noi. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mergem la Sfântul Părinte să îi mulțumim pentru cazare. Suntem oaspeții lui și este normal să îi mulțumim. A fost o gazdă mai mult decât generoasă. Iar noi nu mergem decât să îi mulțumim“[8]
În România, unul dintre primele lucruri pe care le-a menționat Papa Ioan Paul al II-lea în fața Patriarhului Teoctist a fost tocmai vizita aceea curajoasă care a pus bazele unei prietenii ecumenice.
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a fost o vizită cu un puternic caracter ecumenic, Papa și Patriarhul aveau să apară mereu împreună, iar Papa a respectat dorința Bisericii Ortodoxe Române ca prin evenimente, prin modul cum erau așezați cei doi Primați, prin discursuri, prin aspecte liturgice etc. să se respecte aspectul de paritate dintre cele două Biserici. Toate guvernele post-comuniste l-au invitat pe Papa să viziteze România, însă Ioan Paul al II-lea aștepta o altă invitație, cea a Patriarhului și a Bisericii Ortodoxe Române, care a venit. Bineînțeles, Biserica Catolică ar fi dorit ca vizita papală din 1999 să nu fie limitată la București și Papa să poată merge atât în Ardeal, cât și în Moldova, însă Papa a respectat dorința Bisericii Ortodoxe Române care a cerut ca vizita să aibă un caracter exclusiv ecumenic, cum se vede din răspunsul dat ierarhiei catolice de către Nunțiul Papal în România. Papa și Patriarhul au participat împreună la toate evenimentele, cu excepția liturghiei dedicate credincioșilor greco-catolici (unde a fost prezentă oricum o delegație ortodoxă condusă de doi ierarhi). Aspectul României de țară-punte între Orient și Occident a fost subliniat de mai multe ori de către ambii Întâistătători, devenind refrenul discursurilor ecumenice din timpul vizitei. De exemplu, în ceremonia de întâmpinare Papa invoca poetic România:
Românie, țară-punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa centrală și cea orientală, Românie, pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și al preasfintei Fecioare Maria.
Papa și Patriarhul au participat în data de 7 mai la o slujbă de Te-Deum în catedrala patriarhală, după care împreună au fost primiți la Cotroceni de către Președintele de atunci al României, Emil Constantinescu. A doua zi, Papa a fost primit de către Sfântul Sinod la Palatul Patriarhal din București. Ioan Paul al II-lea s-a rugat la cimitirul Bellu Catolic la mormintele cunoscute ale unor martiri catolici din timpul comunismului și a prezidat o liturghie greco-catolică în care l-a întâlnit oficial pe Cardinalul Alexandru Todea, simbol al suferinței și continuității Bisericii Greco-Catolice din România. În spiritul egalității au avut loc în data de 9 mai două liturghii, una ortodoxă și una catolică. Schimbul de daruri a fost sublim: schimbul de potire, un simbol profetic (sau poate doar istoric?) a ceva ce încă nu se putea și încă nu se poate realiza.
Biserica Ortodoxă din România, dar și România însăși au avut de câștigat din vizita Papei. Prin invitarea și deschiderea ecumenică arătată Papei Ioan Paul al II-lea în România, Patriarhul Teoctist a reușit să definească identitatea Ortodoxiei românești nu prin refuzul Occidentului, ci prin deschiderea față de el, prețuindu-i simbolul spiritual cel mai de seamă: Episcopul Romei. Prin vizita papală din 1999, României i s-a permis să-și demonstreze relevanța sa politică și spirituală pentru Europa, prin atenția mediatică pe care a adus-o cu sine Papa, atenție de care nu se bucură nici un alt lider politic sau religios. A fost unul din momentele când lumea a aflat că pe lângă Ortodoxia greacă și rusească și cele din sfera de influență a acestora, mai există una foarte numeroasă (Biserica Ortodoxă Română constituie a doua cea mai mare Biserică Ortodoxă din lume) care se roagă într-o limbă de origine latină. Patriarhul Teoctist și-a confirmat și el, alături de Ioan Paul al II-lea, calitatea de Părinte al Europei binecuvântând parcursul european al României.
Confirmarea ultimă a caracterului ecumenic al vizitei papale din 1999 a fost strigătul de „Unitate!” din timpul liturghiei săvârșite de Papa Ioan Paul al II-lea. Acel strigăt constituie moștenirea ecumenică a istoriei și viitorului cauzei ecumenice din țara noastră. În unele epoci a contat sau va conta mai puțin, în altele mai mult, dar mereu un ecou se va auzi. În momente de rătăcire de la mersul normal al societății, el va putea constitui pentru țara noastră o sursă de inspirație pentru revenirea la sine. O încarnare evidentă a strigătului de „Unitate!” vizibilă între cele două Biserici nu se află încă la orizont, însă apropierea tot mai mare este ireversibilă. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a fost un început profetic, însă a cuprins o abordare matură și realistă. În timpul Liturghiei Ortodoxe, Ioan Paul al II-lea își dorea ca: „al treilea mileniu creștin să ne găsească dacă nu uniți, cel puțin mai aproape…”[9]
Rămân ca misiune din partea acestui Părinte cuvintele din discursul de rămas-bun din aeroportul Otopeni, înainte de plecare spre Roma:
Țara Voastră are înscrisă în rădăcinile ei o vocație ecumenică specială. Prin poziția geografică și prin lunga ei istorie, prin cultură și prin tradiție, România este o casă unde Orientul și Occidentul se regăsesc în dialog natural. Aici și Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. (…). România – un pământ pe care Orientul și Occidentul să se poată întâlni în fraternitate. Această Românie este încredințată mâinilor voastre. Construiți-o împreună, cu îndrăzneală![10]
Dr. Crișan Alexandru-Marius
[1] S. Rabiej, „Ecumenismul și integrarea europeană în viziunea lui Ioan Paul al II-lea”, în: Teologia 2 (2008), 144-159, 144.
[2] J. Chelini, Jean Paul II à Rome. Pape de l’an 2000, Paris 1989, 14.
[3] Cfr. K. Wojtyła, “Una frontiera per l’Europa, dove”, în Vita e Pensiero 4-5-6 (1978).
[4] Discorso di Giovanni Paolo II ai partecipanti al Simposio internazionale su “Ivanov e la cultura del suo tempo”
[5] Liturgia della parola con i rappresentanti delle diverse confessioni cristiane. Omelia di Giovanni Paolo II
[6] D. G. Popescu, O nouă strategie. Trei documente papale despre creștinismul răsăritean. Comentariu ortodox, în: Almanah bisericesc 1996, Bucarest 1996, 149-166, 154.
[7] Ibid., 159
[8] George Grigoriu interviu cu Mihai Hau: Vizita neoficială a prelatului ortodox la Vatican, în 1989, a pus pe jar autoritățile comuniste: Patriarhul Teoctist, înjurat și amenințat cu închisoarea, in: România liberă, 18.03.2017.
[9] Discursul Papei Ioan Paul II în timpul Liturghiei Ortodoxe
[10] Discursul Papei Ioan Paul al II-lea la plecarea din România
