Numele părintelui profesor Robert Taft este foarte cunoscut, datorită amprentei inconfundabile pe care a lăsat-o în studiul teologiei liturgice, prin cărțile, studiile, articolele publicate dar și prin numărul impresionabil de studenți cărora le-a fost îndrumător în timpul prestigioasei sale cariere universitare la Institutul Pontifical Oriental din Roma. În mediul academic roman se vorbește încă despre taftism pentru a cataloga stilul inconfundabil al Părintelui. În data de 2 noiembrie 2018, comunitatea academică a Institutului Pontifical Oriental din Roma anunța că Părintele Robert Taft SJ „s-a întors în casa Tatălui”[1]. Articolul de față se dorește a fi un popas intelectual și duhovnicesc asupra vieții și activității Părintelui Robert Taft SJ, nume foarte cunoscut, dar despre care în detaliu se știu puține aspecte.
Pasiunea pentru Orientul creștin se naște în fragedă tinerețe
Robert Francisc Taft s-a născut în 9 ianuarie 1932 în Providence, Rhode Island în Statele Unite ale Americii[2]. Familia lărgită Taft, cu origini protestante scoțiene, a dat societății americane câteva figuri extraordinar de interesante pentru lumea politică și religioasă. Un verișor de-al său, William Howard Taft a devenit cel de-al douăzeci și șaptelea președinte al Statelor Unite (între 1909-1913) și, mai apoi, Președintele Curții Supreme a Justiției din Statele Unite. Pe plan religios, din familia Taft s-au născut mai mulți pastori în cadrul Bisericii Metodiste sau Congregaționaliste. Unul din membrii familiei Taft, printr-o căsătorie mixtă ajunge să se convertească la catolicism. Acesta a fost bunicul marelui cercetător Robert Taft, născut romano-catolic, însă profund îndrăgostit de liturghia Orientului creștin și de spiritualitatea Bisericii Rusiei.
Între 1945-1949, Bob Taft a urmat cursurile Academiei La Salle. Ca toate marile figuri ale Bisericii, vocația preoțească a auzit-o clar în tinerețe luând o hotărâre și spunând primul său DA chemării lui Dumnezeu imediat după terminarea liceului când, în 14 august 1949, a cerut să fie primit în ordinul iezuit și a început noviciatul la Lenox, Massaschusetts. Aici, în timpul noviciatului, Taft a intrat în contact pentru prima dată cu un rit oriental printr-un coleg de-al său care provenea din Irak, aparținând Bisericii Siro-Antiohiene.
Autorul nostru avea să spună mai târziu despre momentul când a citit prima dată despre acest rit că „a fost dragoste la prima vedere, sau mai exact, la prima citire”[3]. Dragostea lui pentru riturile orientale a crescut datorită empatiei pe care a simțit-o față de o posibilă discriminare a riturilor orientale în Biserica Catolică înainte de Conciliul Vatican II. Cei care au studiat viața lui Robert Taft merg și mai adânc în identificarea naturaleței cu care a apărut și a crescut interesul față de Orient: familia Taft avea în casă o servitoare afro-americană despre care micuțul Bob își amintește că se întreba de ce trebuie să spele mereu podeaua în locul unuia din membrii familiei. Părintele Edward Farrugia vede o legătură între acest fapt și interesul pentru Orient al Părintelui, chiar dacă această legătură nu reiese limpede[4].
Adăugăm că în anii aceia se aflau la Fordham câțiva călugări iezuiți care adoptaseră ritul bizantin în forma slavonă. Întâlnirea cu aceștia i-a confirmat lui Taft pasiunile pentru riturile Orientale, dar în același timp, i-a deschis apetitul pentru literatura și filosofia rusească. În anul 1956, Taft a absolvit, în cadrul formării sale iezuite, filosofia. Înainte să continue aprofundarea studiilor de teologie, tânărul iezuit a fost trimis de superiori în misiune în Irak. În timpul acesta a predat engleză la Colegiul din Bagdad. Anii aceia au fost esențiali pentru viitorul profesor de teologie, care în acea perioadă a început să se familiarizeze cu liturghiile orientale. Iată cum rememorează această perioadă petrecută în Orientul Mijlociu:
Am folosit această perioadă ca să mă inițiez în liturghiile exotice ale Orientului. (…) Sărbătoare sau înmormântare, nuntă sau botez, mă înghesuiam prin cartierul creștin, în partea veche a orașului, într-una din cele câteva catedrale. Acolo încercam să observ, să înțeleg ce murmura trupa de diaconi din față, notam absolut orice îmi stârnea curiozitatea…[5]
Tot aici, in Irak, într-un sat maronit de munte – Ghazir – Robert Taft l-a întâlnit pe cel care l-a ajutat să-și transpună vocația pentru Orient în fapte concrete, el însuși un cunoscut liturgist, părintele Juan Mateos SJ, care în acea perioadă lucra încă la doctoratul său despre slujbele Miezonopticii și Utreniei în tradiția Caldee. Taft a recunoscut mai târziu că Juan Mateos l-a inițiat în înțelegerea Orientului creștin pornind de la liturghie, pentru că liturghia este inima Bisericilor Orientale. În același timp Mateos l-a ajutat să-și dea seama de importanța cunoașterii limbilor vechi ca instrumente pentru un studiu serios al textelor liturgice[6]. Acesta a fost momentul în care Taft, inspirat de pasiunea părintelui Juan Mateos pentru liturgică, a decis să facă din studiul liturghiei orientale un proiect de viață[7].
Revenit în America, Taft a început studiile teologice în 1960 la Boston College School of Theology, știind deja ce cale trebuie să urmeze în cercetarea teologică. Această consecvență cu decizia luată în Irak de a face din studiul liturghiei Orientale un proiect de viață l-a făcut să ceară doi ani mai târziu, înainte de hirotonia diaconală, schimbarea ritului. Aprobarea din partea Bisericii Catolice este datată în 6 decembrie 1962 – fiind desemnat pentru misiunea rusească. A fost hirotonit diacon doar 10 zile mai târziu, iar treapta preoției a primit-o în 7 iunie 1963, în ritul bizantin.
În 1964 este licențiat în teologie și, pentru doctorat, Părintele Robert Taft, a fost trimis într-un loc care, deși oficial nu în Orient, reprezintă profund Orientul: Institutul Pontifical Oriental din Roma. De asemenea, a locuit la Russicum, sau Colegiul Pontifical Rus. Cele două instituții se află una lângă alta în Roma, despărțite doar de biserica Sfântului Antonie cel Mare, biserică unde Părintele Robert Taft, deja hirotonit preot, s-a dedicat slujirii în ritul bizantin pe care și l-a însușit în mod deplin. Doctoratul său[8], scris, așa cum era de așteptat, sub îndrumarea Părintelui Juan Mateos, a fost examinat în data de 21 decembrie 1970 și evaluat cu calificativul maxim, summa cum laude. Imediat după aceea, Robert Taft a fost numit profesor la Facultatea de Științe Eclesiastice din cadrul Institutului Pontifical Oriental din Roma, începându-și astfel activitatea care l-a făcut cunoscut în lumea teologiei academice.
În 2011 profesorul cărturar Robert Taft s-a pensionat și a părăsit Roma, totodată și catedra de liturgică a Institutului Pontifical Oriental. Pentru următorii ani a locuit într-o casă pentru iezuiții pensionați în Westwood. Aici s-a mutat la cele veșnice în data de 2 noiembrie 2018.
Pe parcursul vieții lui, nu a fost lipsit de ironizări. Taft a fost poreclit în mai multe moduri și în mai multe limbi (Boss, Grande Capo, Grober Chef, John Bull), toate desemnând o persoană foarte activă și dinamică, așa cum observă[9] Părintele Edward Farrugia SJ, profesor la Institutul Pontifical Oriental si coleg de-o viață al lui Taft.
Una din principalele sale opere este volumul foarte cunoscut The Liturgy of the Hours in East and West: The Origins of the Divine Office and Its Meaning for Today[10], volum care a fost ales „cea mai bună carte de teologie în anul 1986” de către Asociația de Presă Catolică din Statele Unite și Canada[11].
Opera sa monumentală rămâne colecția dedicată istoriei Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur,[12] gândită în șase volume după cum urmează:
Vol. I – o revizuire a studiului lui Juan Mateos despre Liturghia Cuvântului, din păcate nu a mai fost publicată, având azi acces doar la versiunea lui Juan Mateos. Revizuire care din păcate nu a mai fost publicată.
Vol II – The Great Entrance, referitoare la Transferul darurilor cum a fost tradusă în limba română, publicată în 1975 și în 1978 (ediție revizuită).
Vol. IV – The Diptychs, 1991
Vol. V – The Precommunion Rites, 2000
Vol. VI – The Communion, Thanksgiving and Concluding Rites, 2008.
În total opera Părintelui Profesor Robert Taft numără 845 publicații în mai multe limbi, reușind să acopere un domeniu foarte vast de studiu.
Poate că nu este un mod mai potrivit de a încheia acest articol dedicat unui preot cărturar decât prin observațiile Maicii Vassa Larin, una din ultimii săi doctoranzi ortodocși, observații care confirmă că, pentru Părintele Robert Taft, studiul era într-adevăr parte a slujirii sale bisericești. Nivelul academic înalt nu slăbește, ci intensifică viața duhovnicească a unui intelectual autentic:
Am fost surprinsă să văd cum acest profesor universitar cunoscut în toată lumea se trezește în fiecare dimineață la cinci fără un sfert să slujească Sfânta Liturghie, că niciodată nu-și părăsește camera fără să-și ia în buzunar metaniile; că ține minte, datorită memoriei sale extraordinare, zilele de naștere sau zilele în care au murit prieteni, colegi sau cunoștințe de-ale lui pentru a-i pomeni la Proscomidie în diminețile acelor zile. Toate acestea m-au surprins nu puțin.[13]
[1] Expresie folosită în mediul bisericesc romano-catolic pentru a desemna trecerea la cele veșnice.
[2] Informațiile biografice sunt preluate din: Edward G. Farrugia, „Look back in Gratitude. Robert Taft, S.J., Born January 9, 1932, turns Sixty” în Ευλογημα – Studies in Honor of Robert Taft, SJ, E. Carr et. al., ed., p. 1-23.
[3] Interviu nr. 47 cf. E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 3.
[4] E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 4.
[5] Robert Francisc Taft, “Response to Bekarah Award: Anamnesis”, în Worship 59 (1985), p. 305-325, aici p. 307.
[6] E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 6.
[7] E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 6.
[8] La célébration de la Parole dans la liturgie byzantine, Etude historique, colana OCA 191, Roma 1971.
[9] E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 21.
[10] Collegeville, Minnesota, The Liturgical Press, 1986. Publicat inițial sub titlul: The Liturgy of the Hours in the Christian East, , KCM Press, Kerala 1984.
[11] E.G. Farrugia, „Look back in Gratitude”, p. 11.
[12] Publicate în seria Institutului Pontifical Oriental, OCA – Orientalia Christiana Analecta între anii 1978-2008.
[13] Cf. William Bole, „A Jesuit Bridge-builder in Rome”, în The Society in Numbers, 89 aprilie (2009), p. 18-19, aici p. 19.
Autor:
Dr. Alexandru-Marius Crișan
Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
